Coborâtă-n rai

Postare nouă. Nu, nu sunt deprimată, pentru că se pare că doar atunci am chef de scris. Sunt foarte fericită. Iar ăsta e celălalt motiv pentru care îmi place să expun tastările mele în mod, relativ, public. Am fost la Coma şi mi-a plăcut. De fapt, am fost hipnotizată toată ziua şi în seara concertului am intrat într-o stare de transă mult prea profundă ca să realizez ce mi se întâmplă. O singură zi îmbibată în trăiri neexperimentate până atunci. Am cunoscut-o față în față pe Ramona. Ramona fiind "sora" lui Cătă şi parte din familia Coma. Acum scriu cu palmele transpirate încercând să pun aici amintirile recente. Eram atât de fără aer înainte să o văd pe Ramo, iar când ne-am întâlnit, pur şi simplu, am avut senzația că o ştiu de mult timp. Am mers spre locul cu concertul, amândouă branduite cu Coma. La intrare, erau băieții care tocmai ajunseseră şi descărcau instrumentele. I-am cunoscut în mod oficial pe Dan şi Cătă. Foarte prietenoşi şi deschişi. Şi foarte faini. Am intrat şi am mers până la scenă, în spatele ei, adică. Lucru care mie nu mi s-a mai întâmplat până acum.  Când am dat sa plec de acolo, pentru că trebuia să alerg după una dintre organizatoarele Backyard acoustic season, Cătă m-a întrebat cum sunt şi mi-a spus să mă întorc. A fost aşa minunat. Concertul a fost absolut senzațional, s-a auzit impecabil, am cântat fiecare vers şi pentru mine chiar a fost cel mai fain concert la care am fost. Nu mai zic că în timpul concertului Cătă a început să vorbească cu mine: iuliana, cum esti? Iti place? Pe o scară de la 1 la 10 ce notă ne dai? Şi instant toată lumea a început să se agite. Cătă: vreau acum să o aud doar pe iuliana. Băăăăăă! Mor. Ramo i-a copt-o fratelui meu şi le-a spus băieților că era şi ziua lui. Aşa că după ce l-au întrebat, tot de pe scenă, câți ani face, i-au dedicat "Dor" în semn de la mulți ani. Oooffff. Dan a povestit tuturor cum Ramo şi cu mine ne-am întâlnit pentru prima oară în seara aia, numai şi numai datorită Coma. Desigur, verbalizând comentariile noastre de pe fb, într-o manieră foarte amuzantă. După concert a fost şi mai fain, şi asta tot datorită Ramonei. M-a luat cu forța şi m-a dus la ei. Eu le pregătisem cadouri, le-am croşetat nişte pene şi am copt nişte bâte de baseball. Şi ei păreau încântați. Matei (the greatest guitarist alive) cu Ramona m-au luat cu forța să mergem la Cătă să îi ofer şi lui brelocul cu sigla lor. Matei: Cătă, Cătă, hai să îți prezint o fată. Cătă: ne ştim, nu trebuie prezentări! Hei, iuliana! Şi atunci m-a îmbrățişat. Am murit în seara aia de câteva ori. Sau am fost în comă indusă. Nu prea îmi mai amintesc lucruri pentru ca emoții... dar ştiu că i-am îmbrățişat pe toți cei mai super băjeți din lume.
Înainte să plece, Cătă îmi făcea cu mâna de mai multe ori şi eram tristă ca pleacă. A plecat şi doar mă uitam în urma lor. Stăteam cu oamenii, cu care am venit, la masă şi dintr-o dată văd că se întoarce Cătălin. Mă gândeam că doar pentru organizatori sau ceva. Dar a venit la masa noastră şi m-a îmbrățişat şi pupat. Şi mi-a mai mulțumit înca o dată pentru cadou. A dat mâna cu băieții de la masă şi m-a mai pupat şi îmbrațişat. Şi eu nici măcar nu am putut să mă ridic de la masă sa îmbrățişez frumos, dar eram prea panicată. Deşi i-am promis lui Petru că nu îl voi mai stresa cu muzica lor, m-a luat un drag şi mai mare de ei. Aş vrea să pot să fiu Ramona măcar o perioadă şi să merg prin țară, la concerte. Ramona e absolut minunată şi sunt aşa fericită că am cunoscut-o. Am coborât în Rai.

3! în blogu' meu: The Kryptonite Sparks

Am așa, o tentativă de o nouă trupă preferată. Sunt niște băjeţi faini. Nu le știu istoria, pentru că așa cum am scrs exact acum câteva cuvinte în urmă, e o tentativă de o nouă trupă preferată. M-a lovit trupa asta rău de tot în timpane acum aproximativ un an, când au deschis un concert VdV, în Timișoara. Nu îi știam, dar muzica lor nu numai că te făcea să țopăi pe acolo ca un descreierat, în sensul bun al cuvântului, dar sunau al naibii de bine. Începuse deja Vița să cânte și io încă mă gândeam cum beau golanii ceai. Ceea ce e destul de ciudat, pentru că e cumva legendară obsesia mea pentru vdv, printre cunoscuți, ce-i drept. Meh. Am rămas aşa, cu gândul la ei încât am început să îi întreb pe unii şi alţii dacă ştiu mai multe despre băieţi. Ce mai contează acum, nu? Important e că fac muzică faină. Îmi plac şi ar trebui să îi anunţe cineva că mă fac stalkeriţa lor. Aia e.

Vi-i dau live. Că aşa cuceresc. The Kryptonite Sparks. omg.

1. Regina

2. Şi golanii beau ceai 

3. Eşti

Ies la vot, dar şi în stradă.

Se întâmplă în România. În sfârșit generația cu internetul la-ndemână începe să se facă văzută şi în mediul offline. Iese în stradă, în pieţe, să protesteze. În România se desfăşoară o campanie electorală demnă de Cirque du Soleil. Aş spune că regia circului de aici e mult peste cel de provenienţă canadiană. Avem un candidat cu o reputaţie de Pinocchio şi celălalt... ei bine, tot ce se poate spune despre el e că e neamţ. Cam atât. Unii privesc asta ca fiind o calitate, pe când pesediştii şi susţinătorii lor, ca un mare defect pe care-l asociază cu nazismul.
Primul tur m-a agitat rău de tot. Urmăresc ce se întâmplă în lumea politică mai abitir încă de dinaintea mărturisirilor lui Turcescu. Eram încântată că în sfârşit politica nu mai este plictisitoare. Eram încântată că aveam o listă de prezidenţiabili destul de lungă. În ajunul primului tur încă aveam dubii. Cu o săptămnă înainte urmăream îndeaproape toate declaraţiile, toate ştirile, toate blogurile, doar ca să pot decide cine îmi merită votul. Cu părere de rău, nu am considerat că Iohannis are o bila albă doar pentru că e neamţ. Am spus: o fi el neamţ, primar şi ce mai vrea el, dar e născut şi crescut aici. Asta înseamnă că ştie cum merg lucrurile. Nu mi-a inspirat încredere. Udrea, Vadim, Brânză, Diaconescu, Hunor, şi cei mai puţin cunoscuţi, pe ei i-am clasat undeva sub linia celor care contau cu adevărat. Lupta, în mintea mea, se dădea între Ponta, sigur că da, Iohannis, Macovei şi Tăriceanu. Pe Ponta nu mă lasă inima să-l votez, nu pentru că e plagiator, sau mincinos, sau pentru că nu şi-a asumat niciodată nimic, doar a dat vina pe Băse, nu. Nu-l votez că nu-mi place faţa lui. Ponta nu merită nimic altceva decât să stea în faţa poporului şi noi, pe rând să mergem şi să-i articulăm câte o flegmă pe ochelarii lui. Nu mă interesează că e tânăr, că e energic. Mă interesează că atunci când s-a întamplat accidentul din Muntenegru, Ponta a venit la televizor spunând simplu: eram la baschet. Premier fiind. Aşa că mi-au rămas două variante. Înclinam spre Tăriceanu, nu ştiu de ce, până l-am văzut la Antena3. Atunci am ştiut: Macovei. De bine, de rău, tipa ştia ce face. Avea un plan. După mersul la vot, exact ca la moaşte, am intrat direct pe net, să văd cine şi ce zice. Nebunie, în schimb. Văd cozi imense, poze puse de prieteni plecaţi în străinătate, declaraţii cum nu mi s-a mai dat să citesc vreodată, oameni care mărturiseau că  au rămas cu orele în faţa secţiilor de votare. Şi pe urmă, a izbucnit.
Nu a fost mult până ce nu am citit ştiri conform cărora pesediştii au adus nebuni cu acte în regulă, la vot. Au luat frumos un autocar cu pacienţi de la spitale de psihiatrie, din Jebel sau Gătaia şi i-au adus la secţii. Un alt lucru făcut de minunatul şi ocrotitorul partid roşu, a fost să pună oameni să voteze în toate localităţile din Timiş pe liste suplimentare. Frumos, nu? Şi ştirile astea curgeau la fiecare oră. Nu îmi venea să cred câte se pot întâmpla. Am mers pe principiul În primul tur, girls power, iar în al doilea- Deutschland uber alles. Am început să-i urmăresc pe cei doi intraţi în al doilea tur cu şi mai mult interes. Am decis că Ponta nu merită şi că neamţul are umor. Pe urmă l-am văzut pe Blaga în spatele neamţului. Speram ca sângele ăsta de neamţ să îi facă pe pedelişti să îngheţe. Dar nu.
Cel mai enervant lucru în campania asta este implicarea televiziunilor care acuză generaţia mea. Că ieşim în stradă cumpăraţi de ACL. După dezbateri, ar trebui să ieşim din nou în stradă sau măcar să nu meargă niciun român la vot. Nu merită. Nu vreau să trăiesc într-o ţară condusă de Ponta, nici de Iohannis. Şi nu vreua să aleg răul cel mai mic. Asta facem încă de când am ieşit de sub comunism. Vreau un om care se pretează pentru funcţia asta, un om curat, onest, de încredere. Nu obosiţii ăştia doi. Oricum ieşim în stradă. Neplătiţi.

Portret de suflet

O tristeţe covârşitoare mă cuprinde când mă gândesc că o las aici, singură. Se întâmplă ca ea să fie posesoarea unui simţ al compasiunii ieşit din comun. Se întâmplă ca ea să fie cel mai blând şi empatic om pe care l-am întâlnit până acum. Blândeţea, compasiunea, empatia, toate acestea răsar în ochii ei.
Ea este acel om care suferă odată cu celălalt. Îi simte durerea, poate mai amplificată, decât persoana în cauză. Din aceeaşi ochi în care sufletul i se citeşte, curg lacrimi.
Cum pot eu să plec liniştită? Cum pot să o las în urmă când ea e medicamentul de care am nevoie?
Să o las singură, aici, dezarmată în faţa atâtor necazuri... Un om care merită să aibă tot ce e mai minunat pe lumea asta, dar în schimbul bunătăţii ei primeşte doar probleme care sapă adânc, repetat şi mecanic în sufletul ei. Aş vrea să o pot lua cu mine peste tot. Aş vrea să îi pot oferi tot ceea ce are ea nevoie. Dar aici, m-aş împotmoli, pentru că ea nu vrea nimic decât linişte. Aş vrea să fiu în stare să îi dau lumea întreagă. Aş vrea să-i ofer liniştea şi tava aia cu 20 de lei pe care nu o poate cumpăra doar aşa, să îşi satisfacă ea un moft. Nu poate să dea 20 de lei pentru a avea şi ea o tavă nouă în care să pregătească mâncare pentru o familie mare, nu, nu poate, pentru că ea crede că mai presus de ea sunt restul membrilor familiei.
Mereu ne-a făcut pe plac. S-a dat peste cap să ne ofere o educaţie. A făcut tot ce a putut ca să mă înscrie la o şcoală bună, de oraş. M-a dus în peisajul acela total nou pentru mine, aveam doar 12 ani, şi nu m-a lăsat să cred că sunt singură acolo. Îmi amintesc un episod care s-a petrecut acum vreo 10 ani. Urmă să aibă loc festivitatea de încheiere a anului şcolar. Eu mă simţeam stingheră printre copiii noi de la oraş, cu care nu am putut lega prietenii. Am rugat-o să vină cu mine. Răspunsul ei nu a fost tocmai pe placul meu, trebuia să meargă la muncă. Nu am insistat. A doua zi, mă îndreptam spre generala numărul 8, cu gândul că nu am bani să îi cumpăr şi eu dirigintei o floare. Cu ghiozdanul în spate, mă apropiam de piaţa de lângă şcoală. Şovăiam în faţa tarabelor întinse cu flori. Era deja ultima zi, era deja festivitatea de final de an. Eram ruşinată că eu aveam să fiu singura din toată clasa care nu îşi arăta gratitudinea faţă de diriginta ei. Trec de piaţă, cu pasul încă nesigur şi privirea în pământ. Nu voiam să mai merg singură, voiam să plec acasă. Din spate, aud: "Iuliana...". Niciun coleg nu-mi spunea aşa, dar nici nu se pune problema existenţei unui coleg de sex masculin care să mă strige. Era o voce feminină. În plus, îmi spusese prenumele. Nici măcar profesorii nu-mi spuneau aşa, ei mă porecliseră după satul în care stau. Mă întorc... Şi acolo era ea. Îmi zâmbea şi îmi spune că nu a putut să mă lase singură. Şi-a luat liber de la muncă şi a venit cu mine. Mi-a zis: nu putem merge aşa, hai să cumpărăm nişte flori. M-a luat de mână şi m-a salvat.
Ea nu are priorităţi. Nu. Tot ce face, face din pură generozitate. Nu cred că există măcar un strop de egoism în ea. Un om mai bun nu am întâlnit niciunde. Desigur, uneori am impresia că face lucruri doar pentru fratele meu. Dar ştiu că nu e aşa. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el, să stau zilnic cu ea, nu doar în unele sfârşituri de săptămână şi sărbători. Sunt egoistă şi invidioasă. Cum am putut să devin aşa, când tot ce m-a învăţat ea a fost generozitatea, răbdarea şi restul calităţilor pe care le are? Mama are doar calităţi. Este omul perfect. Chiar dacă în principiu nu s-ar putea rezolva o problemă, ea poate.
Acum doi ani mi s-a furat portofelul în care mai aveam banii de tren, să mă întorc acasă şi cât să mai rămân prin Timişoara vreo două zile. Am sunat-o disperată să-i spun ce mi s-a întâmplat. Dacă a văzut că nu poate colabora cu mine, că nu răspund la propunerile ei aşa cum ar fi vrut, a zis: stai acolo. Vin după tine. Cine s-ar fi gândit că în decurs de maximum 2 ore ea să fie deja în faţa blocului? 200 de km. Ea. Doar ea poate să lase tot ce are şi să-şi salveze fiica risipitoare.
Aş vrea să-i pot oferi totul. Tot. Şi pentru ea îmi voi da silinţa, pentru început măcar satisfacţia morală să o aibă de pe urma mea. Vreau ca şi ea să poată să depindă de mine la fel de mult cum depind eu de ea.
Îţi mulţumesc, mama, pentru tot! Eşti un om minunat, eşti sufletul meu!

pentru că se poate

O zi naşpa, o săptămână aiurea... Un singur profesor cu care facem neşte multe materii continuă să-mi dea note proaste, deşi materialele pentru el merită mai mult. Nopţi nedormite, doar e sesiune, dar măcar am avut o companie plăcută. Ieri, am avut de făcut un interviu, şi în sfârşit l-am făcut. Am avut nişte emoţii foarte mari, îmi tremurau mâinile, picioarele, mai că-mi venea să plâng când m-a văzut singură în faţa locului de întâlnire. Mi-am făcut curaj, am urcat până la etajul întâi şi stăteam în faţa uşii. Am vrut să plec. De 3 ori. Dar, am intrat. L-am auzit binedispus. Partea proastă e că nu voiam să par tare nepricepută şi să-i trântesc întrebările pe birou.
Uitasem întrebările, aşa că am improvizat. Am improvizat mult şi după primele 3 întrebări, m-am liniştit, am uitat cât de emoţionată eram şi pur şi simplu povesteam.
L-am înregistrat pe un player, că deh, nu-mi permit reportofon... dar ghici ce? ce??? - se întreabă mulţimea uimită. Nu se poate descărca înregistrarea. Iar opţiunea de a ridica volumul, e... bipuită. Adică, stricată. Adică, nu funcţionează. De ieri mă chinui să fac cumva să pot transcrie interviul... am ajuns în punctul în care o să sugrum prima persoană care mă va pune să îi repovestesc tot. Dar e ok. Mă doare capul de îmi bubuie. O venă se tot zbate ca o descreierată... Simt cum sângele meu o ia razna, aleargă ca nebunu' pân' la inimă şi-napoi...
Dar e ok... probabil nu o să intru în examen şi probabil o să mă doară sufletu' că nu a ieşit nimic cum trebuie. Fuck! Fuck! Fuck!
E ok, urmează concert Viţa de Vie. Prima oară în aces mirific an. Va fi super!!! Măcar atât :)
Fuck everything and become a pirat. Cum ar spune un mare clasic în viaţă...

păi... că... şi... dar...

A observat cineva cât tărăboi se face pe seama faptului că există undeva în lume o ţărişoară, plină-ochi, cu cerşetori, ţigani şi curve? Nimeni nu ştie sigur locaţia ei, însă. E o ţară de care până şi locuitorii ei fac "caterincă". Da, e România. M-am săturat să aud întruna asta, să-i aud pe toţi cum se plâng de tot ceea ce mişcă în jurul lor. Scoatem piese cu mesaje de tipul: nu ne-am născut în locul potrivit. Păi, pleacă în locul tău potrivit, nene, dacă aici nu-ţi place. Sigur că da, România e o ţară în care poţi muri cu uşurinţă. E o ţară naşpa, în care toată lumea e coruptă şi toţi ne chinuim să facem cumva, doar ca să păcălim sistemul. Oricare ar fi sistemul. Dar, nu suntem curve, cerşetori şi ţigani!!! Noi suntem ăia care vă  aprovizionează oraşele voastre italieneşti cu menajere ce au grijă de toţi moşii. Mulţi italieni vin să trăiască aici. Dar, şi mai mulţi italieni ne urăsc. Francezii îi plătesc pe ţigani, doar ca să se întoarcă de unde au venit. Bine că unii sunt slugi pe acolo, şi voi vă bateţi joc.
E ciudat cum ne înjurăm ţara, dar cât de afectaţi suntem când altcineva o face.
Nu sunt o patriotă, în niciun caz. Avem o grămadă de lipsuri, dar, sincer, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva. Îmi plac prea mult clădirile din Timişoara. Îmi plac mult prea mult oamenii care zâmbesc pe stradă, aparent fără motiv. Îmi plac multe, multe, multe lucruri aici. Mai ales oamenii care fac tot posibilu' să schimbe câte ceva, astfel încât să nu ne urâm ţara şi mai mult şi creează lucruri care te fac să iubeşti plaiurile mioritice. Îmi plac peisajele de aici. În principiu, îmi cam place tot, mai puţin oamenii ce ne conduc din nucleul patriei. Îmi plac petrecerile de sub pod, localurile super tari din complex... sau nu. Avem oameni interesaţi de artă, oameni interesaţi de ştiinţă, oameni ce vor să evolueze. Avem oameni deştepţi şi faini. Asta îmi place la ţara asta, că oamenii sunt drăguţi. Cel puţin, un oarecare procent din toţi cei ce respiră în interiorul peştelui desenat pe globul ăla de plastic.
Suntem o ţară de... nemulţumiţi, aş putea zice. Avem muzică bună şi proastă. Avem de toate. Avem lucruri bune, dar si rele. Nu ştiu daca e resemnare sau naivitate, dar îmi place tot. Nu aş da la schimb ceea ce am acum pentru alt locşor. Eu vreau să dispară ăştia cu locurile lor potrivite. Eu mă simt bine în ţara asta hidoasă şi nu prea-mi convine să-mi spună unu' că-s păduchioasă... MORI, MĂ!

căci aşa mai fac când sufăr... mă alin.

În seara asta am realizat ceva ce trebuia să fi făcut de mult timp, dar nu mă voi plânge aici cu privire la acest subiect. Şi pentru că respectul de sine e undeva la demisol, voi încerca să mă dreg împărtăşind cu cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să acceseze tentativa nereuşită de blog, care este, şi voi posta ceva interesant. (believe it or not, you've made the right choice!)

Acest lucru pe care-l voi posta va fi motivul pentru care nervul optic va pulsa de fericire - dacă e posibil aşa ceva -, iar pata oarbă îşi va dori să fie capabilă să perceapă imagini - îmi cer scuze pentru lipsa de acurateţe de care dau dovadă, dar multe noţiuni ce ţin de biologie şi anatomie sunt uitate deja.

Tastez aici despre proiecţia 3D de acum aproximativ o săptămână, ce a avut loc pe Muzeul de Artă din Timişoara. Nu am fost prezentă în Piaţa Unirii, ci, mai degrabă, la peste 190 de km distanţă, dar totuşi... Mi-a făcut zilele suportabile.

Proiecţia este oarecum premieră în România. Zic "oarecum" pentru că a mai fost una în Cluj, însă nu a fost la fel de reuşită ca aceasta. Dar vai, se pare că laud mult prea mult proiecţia. Trebuie să vin cu dovezi. Şmaf!

fullscreen, please!

minunat sau ce?

to fest or not to fest?

Se presupunea că am un plan pentru cum îmi voi petrece această primă vară ca studentă. Ei bine, nu stau într-un mare centru universitar de obicei, ci într-un loc unde e doar foarte mult verde vara. Iarna, mult noroi doar. Nu am un plan. Aveam o schiţă, nu prea bine definită, însă aveam o idee... mă gândeam intens la un fest care are loc în apropiere. Mă gândeam să dau o fugă la Gărâna Jazz Festival, dar, evident, nu am cu cine împărţi un cort în acea perioada. Nu sunt doritori, nici măcar oameni ascultători de un pic de jazz... Mă rog, ideea era să mergem cu cortul, dacă se nimerea şi un fest de jazz, era perfect. Bun, m-am bazat pe festul superb ce va avea loc la sfârşitul lunii iulie, undeva lângă Deva, deci, aproape de mine. Vin peste 20 de trupe şi artişti din muzica românească, printre care: Viţa de Vie, Byron, Luna Amară, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Şuie Paparude şi mulţi alţii. Mă vedeam deja acolo, dar am cam ajuns astăzi acasă. Unde, evident, visarea a fost întreruptă, iar eu am fost reanimată, readusă la realitatea, care a fost mai crudă decât sushi (nici nu ştiu cum arată sushi:)))). Nu prea pot ajunge. Unchii mei sărbătoresc 25 de ani de când s-au căsătorit şi vor să organizeze ceva special. Un fel de mini-nuntă, la care sunt prezentă. S-a Stabilit că sunt prezentă deja, iar eu nu am voie să plec nicăieri.

Simt că iar mi-a fost furată o bună parte din independenţă. Cum ajung acasă, cum trebuie să mă simt altfel. Ca şi cum ar trebui să mă comport diferit. Mama s-a speriat data trecută când am fost aici, în vizită... Credea că dacă eu cunosc drogaţi, mă şi droghez. Lucru TOTAL neadevărat. Niciodată anturajul nu m-a determinat sa fac lucrurile practicate de el.

Simt că iar trebuie să dau explicaţii pentru tot ce fac. Nu îmi place asta. Vreau, pur şi simplu, să plec. Să pot decide eu dacă merg la nunta aia sau merg la fest. Vreau să fi fost măcar anunţată: Băi, oricât de tare îţi doreşti tu să mergi acolo la festival, şi deşi mi-ai spus de el de mult timp, nu poţi să mergi, pentru că se întâmplă chestia asta. Ok? Era perfect în regulă. Măcar ştiam şi eu. Concepeam un plan de evadare.

Poate voi fi şi mai tentată să învăţ nişte tehnici de manipulare. Voi rezolva cumva, dar nu ştiu cum. Poate dau lovitura vara asta. Voi metamorfoza piese ale Mădălinei Manole şi Ion Dolănescu în capodopere dubstep. Aşa mă voi îmbogăţi, voi sta într-un loc minunat şi voi reprograma mini-nunta. Sau îmi fac singură un fest la care să îi pot aduce pe oamenii ăştia frumoşi care cântă minunat. Până atunci... Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare.

Timishort

S-a încheiat festivalul de scurtmetraje Timishort. S-a încheiat fix în seara în care aberam despre treaba cu Lucrul meu. Îmi cer scuze că nu sunt promptă şi nu redau informaţia în momentul în care trebuie. Sau că nu mai e de actualitate. Dar, acum am timp să stau şi să scriu.

Timishort s-a desfăşurat în perioada 4-8 mai, în două cinematografe din centrul Timişoarei.

Trebuie să recunosc că nu am fost chiar zilnic la calupurile de scurtmetraje, însă la cele la care am fost mi-a plăcut mult de tot. Evident, ca tot omu' sănătos şi întreg la cap, am fost la deschiderea festivalului, m-am îmbulzit şi eu acolo. Sala plină. Eu, pregătită de un calup de 4 filmuleţe din astea scurte PLUS filmul de deschidere. Păream şi eu puţin intelectuală, o tanti căreia îi place ceea ce se întâmplă pe plan cultural şi care, de asemenea, înţelege artă, chiar şi numai noţiunea de "artă".

Mă pregăteam să comentez cu doi colegi despre ceea ce regizorul voia să exprime în fiecare din filmuleţ, când a început: un film despre una care e prostită de unul. Ăsta chiar a fost interesant, spunea o poveste, ne ziceam noi. Dar vai, ce va urma, oare ce va urma??? şi a urmat. Da, a urmat un superb film despre nimic numit Trecere prin baldachine. Aici nu am înţeles nimic, deci m-am abţinut de la comentarii. Ulterior, am cam comentat. Mai apoi, încă un film incredibil despre nişte unii care culegeau fructe de pădure. Superb, mirific şi multe alte chestii de gen!!! Finalul calupului de sm a fost unul apoteotic, un mirobolant scurtmetraj despre două tipe la duş. Una se mută şi nu vrea să-i lase pisica celeilalte. Bun şi acum că am tratat atât de superficial ceva ce a fost selectat să deschidă un festival de acest gen, o să spun ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut scurtmetrajele din competiţia naţională din cea de-a doua zi a Timishort, şi anume: Fotografia - în regia lui Victor Dragomir, Draft7 (Luiza Pârvu), Skin (joacă Maria Mitu, a fost o vreme "în derivă") şi După-amiază în Drumul Taberei.

Din cele patru, cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut Fotografia. Nu ştiu de ce. Probabil pare genu' de film care nu spune nimic. Dar spune. Sau cel puţin mie mi-a spus. E vorba despre un domn care vrea ca fiul său să-i facă o fotografie. Fiul lui, Claudiu e mai mereu pe fugă, şi se rupe de Bucureşti pentru câteva minute, o dată la o lună, când îşi vizitează tatăl. Tatăl e interpretat de Victor Rebengiuc şi stă undeva la ţară. De mult îşi doreşte ca fiul său să ajungă să-l fotografieze. Ajunge Claudiu (Şerban Pavlu) însoţit de un prieten şi, desigur grăbit să se întâlnească cu nişte amici, îşi zoreşte tatăl, care era trist că nu se pregătise pentru acea poză. Avea nevoie să i se facă un portret, dar el vrea să îmbrace costumul cel bun. E un om calm, domol, pe când fiul lui e grăbit şi nu are răbdare. Claudiu îi spune să se îmbrace mai repede că nu are timp şi nu-şi lasă tatăl nici măcar să-şi ia pantalonii pe el. Îi face o serie de fotografii şi pleacă. Mie, scurtmetrajul mi-a arătat discrepanţa între generaţii, dar şi cum poate un copil să aleagă prietenii în detrimentul propriilor părinţi. Pentru ce trebuia ca domnul-tata-lui-Claudiu să fie bine îmbrăcat? Păi, eu m-am gândit că voia să arate bine acel portret lângă cel al soţiei lui, care murise în urmă cu ceva timp. Practic, e un fel de pregătire pentru moarte. Se gândea că probabil nu mai are timp, aşa cum nici măcar fiul său nu mai avea timp pentru el. Asta mi-a transmis.

Desigur, au mai fost câteva scurtmetraje interesante, cum ar fi Cutia. Sau nu ştiu, altele, în orice caz. Dar ăsta, mie mi-a plăcut cel mai mult!

Festivalul Timishort s-a încheiat duminică seara, iar filmul de încheiere a fost Periferic. Despre ăsta nu am cuvinte. Nu pot comenta.

În principiu, a fost singurul festival de scurtmetraje la care am fost şi care mi-a cam deschis apetitul pentru aşa ceva.

Ah, peste exact o lună vine Street Delivery! iuhuuuuu!!!!

StudentFest.

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

CafeKultour şi byron.

Mi-am propus, fără să vreau, să merg la cel puţin un concert al vreunui artist preferat. Aproape că reuşesc să fac asta. Adică, până acum, am văzut chiar oameni faini în concerte: Viţa de Vie, Luna Amară, Kumm, Fără Zahăr, Paraziţii, Ţapinarii, chiar şi pe cea mai minunată fiinţă de pe plantă, am văzut-o, pe Ada Milea, dar şi pe colegul meu, Nane (trebuia să-l pomenesc şi pe el). Serile trecute, mai exact pe 15 aprilie, am reuşit să-i văd pe cei de la Byron. Şi-au lansat albumul Perfect şi în Timişoara. Pe acest disc se regăsesc majoritatea artiştilor mei preferaţi. Ca să vezi!

Byron, o trupă care nu mi s-a părut cine ştie ce în emisiuni. Îmi păreau prea serioşi! Dar au un simţ al umorului atât de fin! Plus că-mi doream, la sfârşitul concertului, să-i iau pe toţi acasă, şi să-mi cânte o veşnicie. Au cântat atâââââââât de frumos fiecare melodie, încât oamenii din spate de tot, care nici măcar nu i-au văzut pe tipi, nu s-au supărat din pricina asta. Mai era un tip în faţa mea, care ştia fiecare vers, şi mă simţeam cam nasol că eu stau în faţă lângă el, când ar fi putut oricine altcineva să fie acolo. Preferabil, un domn de la intrarea în club... A fost multă lume, fum, bere şi noi 4. De data asta, în grupul oamenilor ce merg la concerte cu mine, a mai intrat o persoană pe care-o admir mult de tot, şi mă refer la profa mea preferată din primul semestru. A venit cu noi şi mi-a spus să o mai chemăm. That was nice!!! Evident că o să o mai chemăm.

Ah, tot vineri seară, înainte de concert, am fost la un fel de piesă de teatru, din cadrul CafeKultour, un festival menit să promoveze cultura, în toate formele ei, în cafenelele din oraş. Piesa asta a fost ceva... superb. Numele ei: Romeo şi Julieta, iubişi de plută. Nu au fost actori, nu au fost replici din faimoasa capodoperă a lui Shakespeare, au fost dopuri de plută, sunete şi două mâini. Un spectacol care ne-a făcut să râdem în hohote. Păpuşele din dopuri de plută, pe o scenă micuţă, astea au fost singurele ingrediente ce ne-au binedispus.

Concert Ada Milea

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!

Stingem şi noi lumina aia???

Da, am stins-o. Pentru un pic mai mult de o oră. Că ne-a plăcut. A fost perfect... lumânări, muzică frumoasă... ah, ne-am distrat pe cinste! Toate lucrurile întoarse pe dos... ceasul atârnă invers acolo, există o căsuţă pentru un şoricel, îl cheamă Gyuri, trafaletu' e lipit de perete, din tavan se scurg nişte trompete, pălării, dar şi un contrabas. Desigur, am mai pomenit de acel loc minunat, nu demult. Bruiaj e numele lui, şi e superb. Fără planuri mari, fără pic de plan, mai bine zis, astăzi am hotărât să încep să-mi pun în aplicare gândurile. Mi-am spus: gata! plec! să salvez ce se mai poate salva!!! Deci, am decis să salvez planeta!!! Serios. Am stins lumina în garso.. apartament, şi am tulit-o spre mirificul locaş. Jucarăm Dutch Blitz, am pierdut exact atât cât am putut. Era să stricăm o boxă, cu bere... şi lumina, a fost stinsă şi acolo. Bruiajul a fost un pic neîncăpător, când la lumina lumânărilor, o trupă faină (Exiled), a început să cânte. Cover-uri superbe ale unor piese superbe... Mi-a plăcut, sper ca planetei să-i fi convenit modul în care am celebrat-o. A avut şi ea un pic de pauză.

However, mă pregătesc pentru concertul mult aşteptat! Îl aştept demult, după cum bine am şi zis, mult aşteptat!!! ooof, nu mă gândeam că o să se întâmple pe bune! Şi merg cu un leu, zodiacal, nu economico-financiar, la un concert al unui alt leu. Idem. O să fie aşa, dar aşa de fain!!!

Interviu.

În sfârşit pot publica şi eu ceva de care sunt mândră. Mă rog, să public, e prea mult spus. E ceva ce vreau să arăt celor câţiva oameni care-mi citesc blogul. Cu ceva vreme în urmă, am întrebat una din persoanele cu care visam să fac cândva un interviu, dacă ar fii de acord cu asta. Şi a fost. Mi-a răspuns frumos: cu mare drag. "Cu mare drag" e cea mai faină sintagmă din toate timpurile şi nu demult, am început să o rostesc şi eu. Să revin. Interviul, de care ziceam, l-am pregătit de încă de când am aflat de muzică concepută de intervievată. Aveam de mult timp întrebările pregătite, şi pot spune cu mâna pe inimă, că acest nu am fost deloc obiectivă. Am fost cea mai subiectivă fiinţă, şi asta pentru că am întrebat strict ce mă interesa pe mine. Dumnezeule, nu ştiu cum am trecut la ISS. Intervievata este Ada Milea. Şi "cu mare drag" voi posta şi eu, aici, acum, întrebările şi răspunsurile aferente interviului care a fost publicat şi pe site-ul ziarului Vestul şi restul.

1. Muzica pe care o faceţi, are un public larg, de la copii, până la oameni de vârste mai înaintate. Vă ştiu copiii de la 5 şi până la 10-11 ani, dar şi cei trecuţi de 30, 40 de ani. Problema e generaţia mea. S-a pus pe ascultat alte lucruri. Cum le-aţi descrie tinerilor ceea ce faceţi? Spun asta pentru că am colegi care nu vă ştiu munca, încă.

- Fiecare ascultă ce-i place din ce i se întâmplă să audă. Mi-e frică să vorbesc despre generaţii. Cred în experienţa unică a fiecăruia. Cine s-a săturat de cuvinte poate că a avut prea multă treabă cu ele, sau dimpotrivă (prea puţină). Atunci omul se poate refugia în ritmuri, sau în muzica de atmosferă. E minunat că există atâtea posibilităţi. Ce fac eu? Concerte cu personaje. Un fel de texte care cântă, situaţii care cântă... Uneori, cărţi care cântă.

2. În timpul liceului vă pregăteaţi să daţi la medicină şi după intense pregătiri, aţi intrat... la teatru. Acum sunteţi pata de culoare din muzica folk. Ce v-a făcut să alegeţi chitara? În momentul de faţă, cum împăcaţi concertele cu actoria?

- Aşa s-a întâmplat. Chitara e oricum mai comodă decât multe alte instrumente, mai ales dacă ţinem cont de texte. Actoria imbogăţeşte fantezia. N-au cum să nu se împace.

3. Aţi fost parte din Cirque du Soleil, pe urmă Athanor Akademie, unde aţi pus în scenă Quixote şi Apolodor, de data asta Apolodor era german. Mai colaboraţi cu Athanor Akademie?

- Apolodorul german se cântă încă. Are viaţa lui: l-am făcut şi l-am lăsat acolo. Studenţii sunt foarte simpatici şi mi-e drag să lucrez cu ei, dar nu prea îmi rămâne timp pentru lucrurile pe care vreau tare mult să le fac aici, aşa că îi amân cât pot.

4. După „America ştie tot” şi „De ce fierbe copilul în mămăligă” aţi fost distribuită în piesele de teatru „Iunie” şi „Viaţa lui Helge” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Care sunt rolurile dumneavoastră şi cum reuşiţi să rezistaţi, având în vedere că piesele sunt consecutive? Când şi cum vă relaxaţi?

- Haha, n-am mai jucat roluri vreo 7 ani înainte de piesele „Iunie” şi „Helge”. Mi-a fost frică, dar mi-am dorit tare mult să lucrez cu echipa Frunză-Grand. Partea cu „rezistatul” ţine de „bucătăria” mea artistică şi prefer să vă dau doar „prăjitura”.

5. De ce aţi ales să faceţi muzica, pe care dumneavoastră o numiţi „desene animate audio”, şi nu un anume stil?

- Nu îmi bat capul cu numitul. Am zis şi eu aşa, poate pentru că personajele cântecelor se transformă în mare viteză, iar acţiunile au logica desenului animat... într-un fel. Şi poate pentru că fiecare sunet (oricât de mic) şi fiecare gest (oricât de mic) contează enorm.

6. Sunt tare curioasă să ştiu cum se naşte un desen animat. De exemplu, cum s-a „născut” Oaia mică şi care e povestea ei?

- E de pe vremea-n care eram furioasă pe ciobanii Mioriţei care, în loc să-şi admire vecinul că „are oi mai mândre şi mai cornute” , ei decid să-l omoare. „Oaia mică” a apărut dintr-o joacă, la fel ca majoritatea pieselor mele.

7. Ce fel de muzică ascultă Ada Milea?

- Dylan, Zappa, Laurie Anderson, Lhasa, Beatles, Bach, Randy Newman, Mc Ferrin, Spektor, Redbone, Pluhar, Beethoven, Blind Boys of Alabama... etc... etc...

8. Oamenii care vă admiră munca şi vă urmăresc, ştiu despre lista dumneavoastră cu morţi preferaţi. Există o listă de vii preferaţi? Iar dacă nu există, măcar puteţi să enumeraţi câţiva oameni, artişti, actori sau muzicieni preferaţi?

- Morţii mei preferaţi sunt vii prin creaţia lor, dar dacă vreţi neapărat o listă... alegeţi ceva din lista de mai înainte.

9. Aveţi colaborări cu oameni din diferite registre muzicale, artişti de primă mână: Alexander Bălănescu, Mihai Iordache, Radu Georgescu, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu. Dacă aţi putea alege un singur nume din lista cu artişti preferaţi, care ar fi numele cu care v-aţi dori să colaboraţi cândva?

- Cred că cel mai bine aş colabora cu „etc... etc”.

10. Unde a dispărut Dorina Chiriac, obişnuitul Apolodor şi, de asemenea, Sancho şi cum a ajuns Bobo Burlăcianu să o înlocuiască, cel puţin în spectacolul Quijote?

- Dorina e o mămică devotată şi o mare actriţă. Eu o tot „vânez”, dar reuşim tot mai rar să cântăm împreună.

11. Pentru că ceea ce scriu acum este strict pentru studenţii timişoreni, puteţi spune când o să ne faceţi o vizită? Când o să ascultăm poveştile lui Apolodor, Quijote sau Kovaliov?

- Toate au fost la Timişoara. Discul „Quijote” e chiar o înregistrare a unui concert de la „Casa studenţilor” voştri. Sper să vin la voi cu ceva nou.