aparent, îmi place să fac crafturi

advertorial

Odată ca niciodată exista o ţară. Cu un bogat background cultural, dar şi de altă natură, oamenii se ajutau între ei. Erau primitori, respectuoşi, altruişti şi toate cele. Dar, cumva, când ei au ajuns să fie conduşi de nişte unii cu "stofă de conducători", oamenii au încetat a mai fi, cel puţin, altruişti. Fiecare pentru el. Tocmai de aceea eu vreau tare mult să mă îmbogăţesc, cât mai repede, dacă s-ar putea. Şi primul meu pas a fost în a găsi o cale prin care să fac asta. Am realizat că pot să fac un singur lucru, şi anume: brăţări. Acum visez doar să mă îmbogăţesc. Cineva de la o asociaţie le-a văzut şi mi-a spus să iau legătura cu ea cât mai curând să punem la cale ţara şi taraba mea de brăţări handmade. Dar, ce să vezi? a venit iarna şi târguri... canci. Aşa că promovez pe unde pot. Unii care mă au în listele lor de mess, vor primi nişte mass-uri deranjante, asta până când cumpără cineva. Când s-au achiziţionat primele 5 brăţări, şmaf, am terminat cu promovarea :D Ăsta sună puţin a şantaj... dar nu e :) soooo, promovăm şi aici.
Moment  publicitar:
Bună, sunt Iuliana şi eu ştiu să fac nişte chestii numite brăţări. Acum încerc să le vând. Dacă sunteţi interesaţi, accesaţi acest link: brrrrrrrrăţări!

3!!! în blogu' meu: Mihai Mărgineanu

E sesiune încă. Pentru mine. Ceea ce înseamnă că în loc să învăţ, tot îmi caut alte activităţi. Am găsit ceva lângă borncănelul gol de optimism. Am găsit un CD. Unul al lui Mărgineanu. Ştiu că l-am cumpărat, cândva, când am mers spre casă. Acum mai bine de o lună. Irelevant. Chiar în momentele în care ar trebui să contemplu la definirea semiologiei şi analiza sensului, la semnificant şi semnificat, la polisemie şi exprimarea conversaţională, la modelul lui Ferdinand de Saussure, dar şi la modelul mixt al semnului, teoretizat de Charles S. Peirce, fix atunci mi-a dat prin cap să ascult CD-ul. Şi, binînţeles, am citit şi coperţile, am avut timp să-mi aleg preferatele, am aşteptat să se trezească lumea, iar acum vreau să împărtăşesc.
Albumul se numeşte Zartiza şi îmi place mult. Desigur că am ceva preferate. Le pun aicişa, că le-am găsit şi pe le net, ulterior.

1. Preferata mea, Pat vernil. E o piesă dedicată iubitei sale.



2. Foc stingher, piesă cu descrierea asta: "este cântecul pentru Ea, care a plecat mult prea repede şi dintr-o dată, fără să apuc să-i zic că o iubesc şi să-i cer iertare pentru cele fără de voie. După ce şi-a lăsat băieţii singuri şi în derivă, de acolo de sus, a făcut totul posibil. Sunt sigur că acum ne priveşte zâmbind, mândră de mine şi Ovidiu. Cine este Ovidiu? E fratele meu!"



3. Iar cea de-a treia are un refren pe versurile lui Coşbuc. George Coşbuc. Lupanar

Timishort 2012

A auzit careva de Timishort? E  fix ceea ce scrie pe afiş, un festival internaţional de film. Anul acesta am hotărât că trebuie să fac ceva să mă simt utilă, şi mi-am promis solemn că mă voi implica în tot ce se poate. Aşa că, în acest moment, scriu rândurile astea, grăbindu-mă, în acelaşi timp, ca să pot pleca spre una din locaţiile special amenajate, pentru că sunt voluntar acolo. Moment de respiro. Am împărţit flyere, am cunoscut oameni noi, străini, cu care m-am împrietenit din prima zi. De asemenea, eu sunt fata cu butonul. Nu orice buton, ci cel al reflectorului. Dar îmi pierd timpul cu băieţii de la tehnic şi asistenţă de cinema. Ajut la ce îmi spun oamenii să ajut, and this feels good. Serile sunt party-uri în locurile mele preferate din Timişoara. Iui, ce oameni faini. Dar, să spun ceva şi despre festival, nu? În festival sunt 5 competiţii internaţionale, cu scurtmetraje super faine, abia aştept să văd celelalte două competiţii. Deja am văzut 3. În sala, după fiecare calup de scurtmetraje, se aprinde lumina, iar pe scenă sunt invitaţi regizorii unor filme pe care publicul tocmai le-a vizionat, astfel se încinge o discuţie, iar oamenii din sala pot pune întrebări şi regizorii răspund. Avem şi două competiţii naţionale. Din ce am văzut eu până acum, românii au nişte filmuleţe super. Nu o spun doar că am reuşit cumva să fac parte din echipa festivalului, nu, chiar sunt foarte bune scurtmetrajele noastre. Timishort a fost deschis de filmul lui Radu Jude, care a şi fost prezent în sală pentru Q&A, filmul Toată lumea din familia noastră. Nu ştiu ce să spun, am fost fascinată de filmu' ăsta, cumva mă face să nu ştiu ce să cred despre el, e aceeaşi senzaţie ca anul trecut, nu ştiu dacă să râd, deşi situaţia nu-i una tocmai bună, dar replicile actoriilor te fac să râzi, în ciuda faptului că e mult sânge. Pe alocuri. Veniţi la Timishort, chiar se merită! :D

Pariuri extrem de riscante

Citeam o carte, eram profund implicată în ceea ce se petrecea acolo, asta până când cineva s-a decis să dea pe minunatul canal teve, ProTv. ŞOC! Flash, Flash, Flash: publicitate! Nu, era bine dacă era aşa. E un serieluţ cu nişte unii care cântă şi dansează. Numele chestiei sună destul de serios: Pariu cu viaţa. Laic rili, ce-i porcăria asta, frate??? eu înţeleg că muzica înseamnă o multitudine de lucruri şi că poate schimba vieţi, dar... ce-i asta, frate? Prima şi prima oară, mi-a atras atenţia faptul că nişte băeţei ţopăiau şi cântau ceva, un hit demult apus. Un hit, nu un şlagăr. Anyway, ţopăiau şi ţopăiau, fericiţi şi împrăştiau bucurie până când unuia i-a ajuns toată nebunia aia de copii de 5 ani care se joacă în parc. Aşa că omul a scos un pistol şi a început să tragă, muhaha, my favorite part! L-a cam împuşcat pe un ţopăitor, iar el a căzut, sleit de puteri, mai îngână două versuri dintr-o baladă americănească,  în timp ce sângele ţăşneşte din picior. Desigur, a făcut celebra călătorie, plana deasupra tuturor şi-şi vedea toată viaţa trecând pe lângă el. Păşea încet şi destul de incert spre Lumină. Totul se desfăşura, bineînţeles, pe piesa: If tomorrow never comes a unui nene american. Sau nu. Habar nu am ce naţie e omu', da' melodia e faină. Iubi lui ţipa ca din gură de şarpe: uită-te la mine, cui mă laşi? şi alte din astea. Colegii, prietenii lui, erau îngrijoraţi, credeau că moare ăsta, prin urmare, s-au strâns în jurul lui şi au început să cânte, poate-poate, răspunde cumva. Pe bune??? Mbine, muzica face minuni, dar bănuiesc că în momentul în care unu' îşi dă duhu' în faţa ta, nu te apuci tu să cânţi. Şi nu oricum, ci pe voci, frate. Desigur, omul şi-a revenit, cumva, însă nu datorită lor. Efortul depus de ei a fost în zadar. Din păcate, printre metodele alea de resuscitare, cântatul în cor pe enşpe voci, nu se regăseşte.
Bun, povestea ca povestea, de toată jena, dar nici să nu joci bine? Păi ce actor eşti tu, nene, dacă nu reuşeşti să transmiţi nimic spectatorului, în cazul de faţă, telespectatorului? Am înţeles că tipa ce juca rolul iubitei lovitului a continuat să plângă chiar şi după ce a auzit: Tăiaţi! Aparent pune mult suflet, dar cam degeaba. Sper să nu mai nimeresc vreodată serialu' ăsta idiot.

3!!! în blogu' meu...

Recent, acum câteva ore, am dat de o piesă de care nu mă pot sătura. E un super tip care face muzica să pară atât de... diferită. O ascult întruna, parol! Îmi plac culorile, îmi place clipul, muzica, vocea lui, vocea ei. Gotye şi  Kimbra au piesa asta genială, Somebody that I used to know. Tipul face o muzică aşa de faină în care nu uită să pună puţin mai multă... muzică. E perfect. Desene animate, muzică, versuri. Tot ce trebuie. Conform Wikipedia, nenea a făcut enjpe mii de lucruri până la vârsta de 31 de ani. Îmi place aşa de tare cum sună! Belgienii ăştia chiar ştiu care-i treaba cu muzica, aici vreau să-i reamintesc pe Absynthe Minded (de căutat piesa Envoi). Mbine, enjoy it:

1. Somebody that I used to know



2. Hearts a Mess



3. Eyes wide open

înţelepciunea din muzică

Gata! E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora 3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte… Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doar ca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu, nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, dar ce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şi încerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmită prin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- my passion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi nas lung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazul megastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut că au făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce spun cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal, ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei. 

Hei, clip nou, hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru. Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautiful one, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta. Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebat cineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eu cred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit. Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasă în legătură cu piesa următoare.

 Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toate cele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cu barbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Dar au şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunt toţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe care să le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa din clipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţi băieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe pe o plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimb canalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţin curioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sau într-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oare fetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţe triste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şi acum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aici una din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea. 

Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

căci aşa mai fac când sufăr... mă alin.

În seara asta am realizat ceva ce trebuia să fi făcut de mult timp, dar nu mă voi plânge aici cu privire la acest subiect. Şi pentru că respectul de sine e undeva la demisol, voi încerca să mă dreg împărtăşind cu cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să acceseze tentativa nereuşită de blog, care este, şi voi posta ceva interesant. (believe it or not, you've made the right choice!)

Acest lucru pe care-l voi posta va fi motivul pentru care nervul optic va pulsa de fericire - dacă e posibil aşa ceva -, iar pata oarbă îşi va dori să fie capabilă să perceapă imagini - îmi cer scuze pentru lipsa de acurateţe de care dau dovadă, dar multe noţiuni ce ţin de biologie şi anatomie sunt uitate deja.

Tastez aici despre proiecţia 3D de acum aproximativ o săptămână, ce a avut loc pe Muzeul de Artă din Timişoara. Nu am fost prezentă în Piaţa Unirii, ci, mai degrabă, la peste 190 de km distanţă, dar totuşi... Mi-a făcut zilele suportabile.

Proiecţia este oarecum premieră în România. Zic "oarecum" pentru că a mai fost una în Cluj, însă nu a fost la fel de reuşită ca aceasta. Dar vai, se pare că laud mult prea mult proiecţia. Trebuie să vin cu dovezi. Şmaf!

fullscreen, please!

minunat sau ce?

hai să mai promovăm muzică românească... episodul 2.

Am răsfoit şi am răsfoit până ce am dat de o postare. Înainte de toate, am tras nişte concluzii: blogu' ăsta sucks!!! Dar fie. Am văzut că pe la începuturile lui postasem ceva de gen: să mai promovăm nişte muzică românească, episodul 1. Nu a ajuns la un al doilea episod. A fost unul singur şi atât. Oare chiar nu ştiu trupe interesante despre care aş putea vorbi? Hmmm... Trupe nu, dar artişti, oarecum.

Nu mă pricep la hip-hop sau rap, însă mă atrage ceva, nu ştiu ce, dar mă atrage piesa Căutând a lui Raku, împreună cu preferatul meu din toate timpurile, Ombladon. Din câte am înţeles, Raku nu mai activează în Zale. Nu ştiu motivul. Îmi place cum repuieşte, are o dicţie foarte bună, iar mesajul transmis de el este unul care te face să aluneci din zona de confort, încet-încet, spre periferii şi te cam obligă să-ţi pui nişte întrebări în legătură cu felul în care obişnuiai să vezi lucrurile. Am văzut ce face la Ştirile Libere cu Gojira. Cât despre Ombladon, numai de bine! Omul ăsta e fenomenal, el practic se ceartă cu sistemul, în mod direct, azvârle cu bucăţi de carne în politicieni şi în tot ceea ce lui i se pare defect în mai-mult-ca-perfecta lui ţărişoară.

Spuneam de Căutând, este o piesă interesantă, ritmul îţi va rămâne în cap un timp. Ah, era să uit, are şi un picuţ de dubstep... spre final. :D

i heart tv shows

Cică îmi plac filmele şi serialele. Nu reuşesc să văd un film, dacă îl descarc de pe net. Îmi imaginez că îl pot vedea când am eu chef, dar uit de el şi nu ajung să-l mai vizionez during this live, în schimb, dacă merg la film, în oraş, rezist la un film cap-coadă. Aşa şi cu cărţile... dacă le cumpăr, le ţin pe raft. Dar dacă le împrumut de la bibliotecă, e musai să le citesc în timp util.

Fie, am reuşit să văd Friends, cred că e singurul serial care mi-a plăcut enorm. Toată lumea se uită la filme şi seriale, parcă e un maraton... cât mai multe seriale până la vacanţa de vară... Nu ştiu, nu pot. Dar (pentru că întotdeauna este loc pentru un "dar"), după ce am isprăvit cu Friends, am zis, la aproximativ 7 luni diferenţă, hai să mai văd unul... Între timp, documentarele mi s-au părut cele mai revelante şi vizionabile lucruri. Într-un final, mi-am spus că tre' să văd care-i treaba cu The Big Bang Theory, că tot vorbea fiecare nene cu care mă întâlneam pe stradă de acest mirific serial... Nu e cine ştie ce. Nu râd la fel de mult pe cât râdeam la Friends. Cred că am avut onoarea acum 6-7 luni să văd cel mai tare şi cel mai fain serial evăr! Ok, şi ăsta e drăguţel... dar tipa blondă e absolut enervantă. Îmi pare că nu ştie să joace prea bine... Sheldon e ok. Leonard, mai puţin. Raj e fain, iar Howard e ca un fost coleg de liceu care ajunsese să se uite la filme porno ce implicau animale. Nu prea-mi place... Serialul e drăguţel, dar nu ajunge la nivelul "bun".

Timishort

S-a încheiat festivalul de scurtmetraje Timishort. S-a încheiat fix în seara în care aberam despre treaba cu Lucrul meu. Îmi cer scuze că nu sunt promptă şi nu redau informaţia în momentul în care trebuie. Sau că nu mai e de actualitate. Dar, acum am timp să stau şi să scriu.

Timishort s-a desfăşurat în perioada 4-8 mai, în două cinematografe din centrul Timişoarei.

Trebuie să recunosc că nu am fost chiar zilnic la calupurile de scurtmetraje, însă la cele la care am fost mi-a plăcut mult de tot. Evident, ca tot omu' sănătos şi întreg la cap, am fost la deschiderea festivalului, m-am îmbulzit şi eu acolo. Sala plină. Eu, pregătită de un calup de 4 filmuleţe din astea scurte PLUS filmul de deschidere. Păream şi eu puţin intelectuală, o tanti căreia îi place ceea ce se întâmplă pe plan cultural şi care, de asemenea, înţelege artă, chiar şi numai noţiunea de "artă".

Mă pregăteam să comentez cu doi colegi despre ceea ce regizorul voia să exprime în fiecare din filmuleţ, când a început: un film despre una care e prostită de unul. Ăsta chiar a fost interesant, spunea o poveste, ne ziceam noi. Dar vai, ce va urma, oare ce va urma??? şi a urmat. Da, a urmat un superb film despre nimic numit Trecere prin baldachine. Aici nu am înţeles nimic, deci m-am abţinut de la comentarii. Ulterior, am cam comentat. Mai apoi, încă un film incredibil despre nişte unii care culegeau fructe de pădure. Superb, mirific şi multe alte chestii de gen!!! Finalul calupului de sm a fost unul apoteotic, un mirobolant scurtmetraj despre două tipe la duş. Una se mută şi nu vrea să-i lase pisica celeilalte. Bun şi acum că am tratat atât de superficial ceva ce a fost selectat să deschidă un festival de acest gen, o să spun ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut scurtmetrajele din competiţia naţională din cea de-a doua zi a Timishort, şi anume: Fotografia - în regia lui Victor Dragomir, Draft7 (Luiza Pârvu), Skin (joacă Maria Mitu, a fost o vreme "în derivă") şi După-amiază în Drumul Taberei.

Din cele patru, cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut Fotografia. Nu ştiu de ce. Probabil pare genu' de film care nu spune nimic. Dar spune. Sau cel puţin mie mi-a spus. E vorba despre un domn care vrea ca fiul său să-i facă o fotografie. Fiul lui, Claudiu e mai mereu pe fugă, şi se rupe de Bucureşti pentru câteva minute, o dată la o lună, când îşi vizitează tatăl. Tatăl e interpretat de Victor Rebengiuc şi stă undeva la ţară. De mult îşi doreşte ca fiul său să ajungă să-l fotografieze. Ajunge Claudiu (Şerban Pavlu) însoţit de un prieten şi, desigur grăbit să se întâlnească cu nişte amici, îşi zoreşte tatăl, care era trist că nu se pregătise pentru acea poză. Avea nevoie să i se facă un portret, dar el vrea să îmbrace costumul cel bun. E un om calm, domol, pe când fiul lui e grăbit şi nu are răbdare. Claudiu îi spune să se îmbrace mai repede că nu are timp şi nu-şi lasă tatăl nici măcar să-şi ia pantalonii pe el. Îi face o serie de fotografii şi pleacă. Mie, scurtmetrajul mi-a arătat discrepanţa între generaţii, dar şi cum poate un copil să aleagă prietenii în detrimentul propriilor părinţi. Pentru ce trebuia ca domnul-tata-lui-Claudiu să fie bine îmbrăcat? Păi, eu m-am gândit că voia să arate bine acel portret lângă cel al soţiei lui, care murise în urmă cu ceva timp. Practic, e un fel de pregătire pentru moarte. Se gândea că probabil nu mai are timp, aşa cum nici măcar fiul său nu mai avea timp pentru el. Asta mi-a transmis.

Desigur, au mai fost câteva scurtmetraje interesante, cum ar fi Cutia. Sau nu ştiu, altele, în orice caz. Dar ăsta, mie mi-a plăcut cel mai mult!

Festivalul Timishort s-a încheiat duminică seara, iar filmul de încheiere a fost Periferic. Despre ăsta nu am cuvinte. Nu pot comenta.

În principiu, a fost singurul festival de scurtmetraje la care am fost şi care mi-a cam deschis apetitul pentru aşa ceva.

Ah, peste exact o lună vine Street Delivery! iuhuuuuu!!!!

StudentFest.

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

Film pentru prieteni

Cum sună titlu'? Drăguţel, nu? Parcă e unul la care te-ai duce însoţit de prieteni, o companie veselă ca pentru un film vesel... popcorn, Colic (cola mic - which is)... râsete, glume. Sună a film relaxant, de weekend, de vară, uşurel. Film de umplut timpul. Film de umplutură. Dar să lăsăm aparenţele la o parte, oricum sunt înşelătoare.

Film pentru prieteni este un film, care m-a traumatizat. Un film testament.

Aceasta producţie este realizată din două cadre bine-determinate, a fost trasă o singură dublă. Gabriel Spahiu este cel ce interpretează personajul principal, cel care-şi lasă testamentul video. O cameră video este pornită şi un om începe să povestească. La început, ai senzaţia că o să mori de râs, deoarece personajul îşi povesteşte drama într-un fel care determină pe oricine să izbucnească în râs. Îţi vine să râzi întruna de necazul omului, până când vezi cam ce viaţă ratată a dus, cum prietenii lui l-au lăsat baltă, cum nici măcar copilul său nu-l mai caută, că şi-a vândut tot, că a ajuns la concluzia că da, el chiar este un "căcat" pentru întreaga societate, din acel moment, pur şi simplu îţi inspiră milă. Nu prea pot să-mi imaginez oameni fără prieteni. Omul este un fost profesor de geografie, care în urmă cu 10 ani a divorţat de soţia lui Cami, cu care are un copil - Bogdan, pe care l-au uitat toţi, şi în concepţia căruia, prietenii îl considerau un nimic, un vierme ş.a.m.d.. După ce ţi se face milă rău de tot de el, după jumătate de oră de vorbit cu camera video, spune un simplu "Adio!" şi înşfacă un pistol. Ar fi drăguţ dacă nu aş mai continua să povestesc filmul, dar nu prea pot, aşa că voi continua.

Încearcă să tragă, însă se opreşte. Faza mi-a părut amuzantă pentru că semăna foarte tare cu o scenă din "Sinucigaşul" - piesă de teatru cu Horaţiu Mălăele - şi mă gândeam că la fel cu personajul din acea piesă, renunţă să se mai sinucidă. Daaaaar, nu! Ia din nou pistolul, ţipă şi trage! Chiar trage. Şi am înmărmurit. Nu ştiu la ce fel de efecte au apelat, dar a părut atâââât de real... Monologul lui a durat jumătate de oră. Căzut la pământ, se pare că glonţul nu a nimerit cum trebuia creierul, aşa că se ridică în agonie şi zbiară, şi urlă şi-mi doream să nu fi văzut aşa ceva... vreodată. era un nene pe un ecran mare, care era plin de sânge şi se târa... şi, vai! Zbiera că nu mai vede! Şi se chinuia... şi vine vecina lui alarmată, însoţită de un alt vecin care, în prostia lui, îl întreabă: V-aţi lovit?... suuper. Mă rog, cheamă cineva o ambulanţă care vine oarecum târziu.

Un om ratat care nu reuşeşte nici să se sinucidă. Mi-a plăcut că, în momentul în care a venit salvarea, a spus că nu vrea să moară. Drăguţ!

Este un film care nu are acelaşi impact dacă-l povestesc eu. Trebuie să fie văzut filmul.

Eu l-am văzut că na, am noroc că se organizează chestii faine aici, cum ar fi festivalul în cadrul căruia l-am văzut, şi anume: Timishort.

3!!! în blogu' meu....

De mâine o să văd altfel lumea. Mai clar. Îmi fac alţi ochelari. Iarăşi. Poate cu vederea mea cea nouă, îmi voi putea da seama. Probabil voi găsi răspuns la dilema mea. Voi vedea lucrurile mult mai clar, nu? O să fie bine. Astăzi m-am revăzut cu colegii mei. Fie, foştii colegi de clasă din liceu. Nu am fost toţi, dar am râs. Am fost câţiva acolo şi parcă nu s-a schimbat nimic, eram aceiaşi ca în liceu, deşi unii din noi avem, acum, alţi colegi, prieteni, nume şi chiar alte vieţi. Iar mă strigau "bobo". M-am cam dezobişnuit de asta. Mă aşteptam să-mi spună Iuliana sau, mai nou, Iulica. M-am revăzut cu furnicuţa. Şi mi-a reamintit să nu o uit vreodată. Şi-mi venea să plâng, dar nu am făcut-o. Să revin la ceva de care nici măcar nu am pomenit. Aşea. Vreau un 3 în blogul meu, cu muzică. Pe tanti asta am descoperit-o singură. Jur. Nu m-a ajutat nimeni. O cheamă Sarah Blasko. Cred că ştie lumea despre ea, iar cine ştie, să îmi spună şi mie mai multe. Mi s-a publicat un articol. Nu e cine ştie ce, dar e al meu. HA! S-ă moară dujmaniiii!!! ziceam de tanti asta. Cântă frumos. Punct.

Hey ya!

We won't run (mi-i dragă)

All I want.

CafeKultour şi byron.

Mi-am propus, fără să vreau, să merg la cel puţin un concert al vreunui artist preferat. Aproape că reuşesc să fac asta. Adică, până acum, am văzut chiar oameni faini în concerte: Viţa de Vie, Luna Amară, Kumm, Fără Zahăr, Paraziţii, Ţapinarii, chiar şi pe cea mai minunată fiinţă de pe plantă, am văzut-o, pe Ada Milea, dar şi pe colegul meu, Nane (trebuia să-l pomenesc şi pe el). Serile trecute, mai exact pe 15 aprilie, am reuşit să-i văd pe cei de la Byron. Şi-au lansat albumul Perfect şi în Timişoara. Pe acest disc se regăsesc majoritatea artiştilor mei preferaţi. Ca să vezi!

Byron, o trupă care nu mi s-a părut cine ştie ce în emisiuni. Îmi păreau prea serioşi! Dar au un simţ al umorului atât de fin! Plus că-mi doream, la sfârşitul concertului, să-i iau pe toţi acasă, şi să-mi cânte o veşnicie. Au cântat atâââââââât de frumos fiecare melodie, încât oamenii din spate de tot, care nici măcar nu i-au văzut pe tipi, nu s-au supărat din pricina asta. Mai era un tip în faţa mea, care ştia fiecare vers, şi mă simţeam cam nasol că eu stau în faţă lângă el, când ar fi putut oricine altcineva să fie acolo. Preferabil, un domn de la intrarea în club... A fost multă lume, fum, bere şi noi 4. De data asta, în grupul oamenilor ce merg la concerte cu mine, a mai intrat o persoană pe care-o admir mult de tot, şi mă refer la profa mea preferată din primul semestru. A venit cu noi şi mi-a spus să o mai chemăm. That was nice!!! Evident că o să o mai chemăm.

Ah, tot vineri seară, înainte de concert, am fost la un fel de piesă de teatru, din cadrul CafeKultour, un festival menit să promoveze cultura, în toate formele ei, în cafenelele din oraş. Piesa asta a fost ceva... superb. Numele ei: Romeo şi Julieta, iubişi de plută. Nu au fost actori, nu au fost replici din faimoasa capodoperă a lui Shakespeare, au fost dopuri de plută, sunete şi două mâini. Un spectacol care ne-a făcut să râdem în hohote. Păpuşele din dopuri de plută, pe o scenă micuţă, astea au fost singurele ingrediente ce ne-au binedispus.

Concert Ada Milea

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!

vine, vine primăvara

Vine, vine priiiiiiiimăvara

se aşterne-n Timişoara...

floriclele-n părculeţe...

da'-i tot noroi pe străduleţe...

Nu contează, las' că-i bine...

primăvara, iaaată vineee

iarba creşte-n gospodării,

iarăşi văz veseli copii...

Printre blocuri şi canale...

Iarba o să creaaască mare...

făr' de mirosuri fel de fel...

primăvara nu-i la fel...

pampam

această poezie este, mai ales, inspirată de oamenii veseli din complexul studenţesc.

O lună Fără Zahăr = O Lună Amară.

Luna Amară a concertat vineri, 26 noiembrie, în Timişoara, în cadrul turneului X. Pe scurt, au împlinit 10 ani, şi au sărbătorit cu fanii din toată ţara.

Nu trebuia să fiu prezentă la acel concert, deoarece, trebuia să fiu la ziua unei colege din grupa, cea mai roz dintre ele, dar care e foarte tare, şi deci, nu-mi programasem concertu', deşi îmi doream foaaaarte tare să îi mai văd live, după ce îi văzusem cu o lună în urmă, însă era concert acustic...

Am ajuns acasă la colega mea drăguţă, iar după un timp a spus: hai să mergem în Setup (fix locul în care se ţinea concertul Luna Amară). Am ajuns acolo pe la 00.00 şi a fost BESTIAL!!! Am şi poză cu Mihneaaaa :D:D:D:D

4 decembrie, concert Fără Zahăr. Îmi plac oile, deci mers în turmă. 3 colegi bestiali, Ramo, Bubu şi Cojo. Noi 7 la un concert de gen. Evident că a fost cel mai fain concert la care am fost, şi în acelaşi timp, Fără Zahăr închide lista mea de trupe favorite pe care voiam foarte mult să le văd live. Mai rămâne un singur artist de văzut. Oricum, cei de la Fără Zahăr, au fost foarte ok, lui Bobo (tizul meu) îi făceam semne disperate să vină la poză cu noi, după ce în momentul în care Bobi a stat la poze cu noi, ne-a făcut să

râdem, spunând că el nu mai face prea multe poze că e foarte transpirat şi "pute". A coborât şi Bobo, a stat fain frumos la vreo 5 poze, iar când a plecat, cu chitara lui superbă în spate, ne-a salutat zicându-ne: ceau şi distracţie faină. pe urmă ne-a tras un zâmbet. Chiar a fost un concert fain, mi-a plăcut că am auzit piese ca: ups, am înfundat din nou closetu', Zob da Club, Hip hop ş-aşa, Dunitru, 2r2rik, Fără zahăr şi alte doine.

A fost chiar foarte, foarte, foarte fain. Sper să-i mai văd!

MOLDOVA RULZ!!! (as Gaby would say)

next: Viţa de Vie