Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

dawn.

Ticăie întruna. Nu se mai opreşte din ticăit, iar ochii mei nu vor să se dea bătuţi şi să se odihnească. Încă mai duc o luptă acerbă cu somnul. Dar, cea mai crâncenă luptă e cea cu mine însămi... Tânjesc după anumite lucruri, iar când ele ajung să fie ale mele, le resping. Am mai povestit despre asta. Tic, tic, tic. Legătura tată-fiică se spune că e una puternică, uneori mai puternică decât cea mamă-fiică. La mine nu e loc de asemenea legături, motivul fiind prezenţele efemere care deţin, pentru o perioadă limitată, locul peste care stă scris cu litere de mână: prieten. Tic-tac, tic-tac. Nu sunt cea mai minunată fiică din lume şi nu am o relaţie strălucită cu familia. Nu-mi place să le arăt ce simt, nici lor, şi nici măcar prietenilor. Nu le pot spune "La mulţi ani!". Tot timpul clachez. Dar, îmi place să stau cu ei. Asta până când tata se decide să facă ceva ce mă forţează pe mine să nu-mi mai placă să fiu acolo. Mă port aiurea. Vreau şi nu mai vreau să plec. Azi era ultima zi cu tata. Ultima zi în care-l mai vedeam până să plec. Nu am vorbit absolut deloc cu el. Şi nu mai am când s-o fac. Într-o oră pleacă la muncă. Mi-aş fi dorit să fiu fata perfectă pentru ai mei, prietena perfectă pentru prietenii mei. Dar nu sunt. Îmi pare aşa rău că nu pot fi cum vor ei. Şi că nu am vorbit cu tata. Sunt ca el. Asta mă enervează la mine.  Şi la el. Ştiu cum se simte. Nu am realizat decât acum că nu-l voi mai vedea. Şi eu nu vin des acasă. Poate am s-o fac... Îmi vor lipsi frati-miu şi vară-mea. Şi tata. Şi... ah, acasă nu mai am prieteni. Nu se opreşte din ticăit. Nu am cu cine vorbi la ora asta matinală, singurul prieten adevărat stă pe invizibil. Şi mă evită. Am nevoie urgentă de un psiholog. Nu am fost nici măcar la cimitir. Şi nici la bunici prea mult. Şi nici pe lac. Doar am stat în casă. Şi nici cu Black nu m-am jucat prea mult. Şi nici nu am citit. Şi nici nu am cântat. Tic-tac, tic-tac. Sunt dezamăgită de mine, momentan, domnule psiholog. Dar voi face cumva să nu mai fiu. Voi încerca să mă amăgesc că sunt bună în ceea ce fac. Şi sper să duc lucru' ăsta până la sfârşit. Am încercat să învăţ germană, nu am putut. M-am oprit la jumătatea lecţiilor. Şi acum, vrea doar să plâng. Şi nu pot. E prea linişte, va părea că plâng în hohote. Anul trecut l-am făcut pe tata să plângă. A fost ciudat, el nu plânge şi nu are sentimente. Dar a plâns când ne-am despărţit. Şi era singuru' cu care-mi plăcea să vorbesc la telefon. Nu-mi punea întrebări stupide, pur şi simplu îmi povestea despre el. Şi nu mai apuc să stau cu el, acum. Regret. Am 20, tre' să-mi revin... Am 20 şi încă-s legată de ai mei. I-aş lua cu mine. I-aş îngrămădi pe toţi în bagaje şi i-aş căra după mine, acolo. Sunt patetică. Îmi va fi atât de bine când voi fi acolo, încât voi uita de gândurile astea... Sunt o ipocrită. Sper să reuşesc. Guten nacht, meine schatz oder guten morgen. tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Timişoara, my love

Cum spuneam acum două postări, am terminat (aproape) un an de facultate! Nici nu l-am simţit. A fost aşa de faaaain! Anu' viitor va veni cu ceva şi mai tare decât ăsta ce a trecut. Moaaamă, zici că e revel. Bon. Aici am descoperit oameni faini, clădiri faine, locuri faine, lucruri faine cam astea sunt lucrurile ce rămân după linia de final.

Anyway, în jurul meu e atââât de mult verde, dar nu am apucat să mă îmbrac încă în minunata culoare. O voi face, sper. E ultima mea săptămână de Timişoara, trebuie să o fac pe asta. Mă voi îmbrăca... curând.

Still, mi-am luat toate examenele în sesiunea asta, dar încă mă lupt cu o restanţă din iarnă.

Timişoara, te iubesc!!! Mulţumesc pentru oamenii faini, pentru clădirile tale minunate care ţipă "renovaaaaaare" din temelii, pentru muzica ta deosebită de sub pod, pentru muzica ta deosebită de peste tot, aici nu luăm în considerare muzica pusă în cluburi de c#¤%t. Cel mai mult îţi mulţumesc că mă primeşti în Unirii de fiecare dată când am nervi sau vreau să mă relaxez sau când, pur şi simplu, mă plictisesc în casă. Timişoara, îţi mulţumesc pentru parcurile tale drăguţe.

Of, I'm so gonna miss you!!! Ah, sper să rămână Bruiajul şi Cuibul în locurile lor. Săptămâna aceasta mi-am propus un mic pelerinaj. Un mic tur pe la fiecare local în care am fost de când sunt aici. Voi încheia apoteotic cu mirificul locşor de sub pod. Va fi senzaţional. Îmi voi încărca bateriile destul de mult cât să-mi ajungă pentru o vară întreagă. Departe de părculeţe şi localuri drăguţe.

Concert Ada Milea

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!

Interviu.

În sfârşit pot publica şi eu ceva de care sunt mândră. Mă rog, să public, e prea mult spus. E ceva ce vreau să arăt celor câţiva oameni care-mi citesc blogul. Cu ceva vreme în urmă, am întrebat una din persoanele cu care visam să fac cândva un interviu, dacă ar fii de acord cu asta. Şi a fost. Mi-a răspuns frumos: cu mare drag. "Cu mare drag" e cea mai faină sintagmă din toate timpurile şi nu demult, am început să o rostesc şi eu. Să revin. Interviul, de care ziceam, l-am pregătit de încă de când am aflat de muzică concepută de intervievată. Aveam de mult timp întrebările pregătite, şi pot spune cu mâna pe inimă, că acest nu am fost deloc obiectivă. Am fost cea mai subiectivă fiinţă, şi asta pentru că am întrebat strict ce mă interesa pe mine. Dumnezeule, nu ştiu cum am trecut la ISS. Intervievata este Ada Milea. Şi "cu mare drag" voi posta şi eu, aici, acum, întrebările şi răspunsurile aferente interviului care a fost publicat şi pe site-ul ziarului Vestul şi restul.

1. Muzica pe care o faceţi, are un public larg, de la copii, până la oameni de vârste mai înaintate. Vă ştiu copiii de la 5 şi până la 10-11 ani, dar şi cei trecuţi de 30, 40 de ani. Problema e generaţia mea. S-a pus pe ascultat alte lucruri. Cum le-aţi descrie tinerilor ceea ce faceţi? Spun asta pentru că am colegi care nu vă ştiu munca, încă.

- Fiecare ascultă ce-i place din ce i se întâmplă să audă. Mi-e frică să vorbesc despre generaţii. Cred în experienţa unică a fiecăruia. Cine s-a săturat de cuvinte poate că a avut prea multă treabă cu ele, sau dimpotrivă (prea puţină). Atunci omul se poate refugia în ritmuri, sau în muzica de atmosferă. E minunat că există atâtea posibilităţi. Ce fac eu? Concerte cu personaje. Un fel de texte care cântă, situaţii care cântă... Uneori, cărţi care cântă.

2. În timpul liceului vă pregăteaţi să daţi la medicină şi după intense pregătiri, aţi intrat... la teatru. Acum sunteţi pata de culoare din muzica folk. Ce v-a făcut să alegeţi chitara? În momentul de faţă, cum împăcaţi concertele cu actoria?

- Aşa s-a întâmplat. Chitara e oricum mai comodă decât multe alte instrumente, mai ales dacă ţinem cont de texte. Actoria imbogăţeşte fantezia. N-au cum să nu se împace.

3. Aţi fost parte din Cirque du Soleil, pe urmă Athanor Akademie, unde aţi pus în scenă Quixote şi Apolodor, de data asta Apolodor era german. Mai colaboraţi cu Athanor Akademie?

- Apolodorul german se cântă încă. Are viaţa lui: l-am făcut şi l-am lăsat acolo. Studenţii sunt foarte simpatici şi mi-e drag să lucrez cu ei, dar nu prea îmi rămâne timp pentru lucrurile pe care vreau tare mult să le fac aici, aşa că îi amân cât pot.

4. După „America ştie tot” şi „De ce fierbe copilul în mămăligă” aţi fost distribuită în piesele de teatru „Iunie” şi „Viaţa lui Helge” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Care sunt rolurile dumneavoastră şi cum reuşiţi să rezistaţi, având în vedere că piesele sunt consecutive? Când şi cum vă relaxaţi?

- Haha, n-am mai jucat roluri vreo 7 ani înainte de piesele „Iunie” şi „Helge”. Mi-a fost frică, dar mi-am dorit tare mult să lucrez cu echipa Frunză-Grand. Partea cu „rezistatul” ţine de „bucătăria” mea artistică şi prefer să vă dau doar „prăjitura”.

5. De ce aţi ales să faceţi muzica, pe care dumneavoastră o numiţi „desene animate audio”, şi nu un anume stil?

- Nu îmi bat capul cu numitul. Am zis şi eu aşa, poate pentru că personajele cântecelor se transformă în mare viteză, iar acţiunile au logica desenului animat... într-un fel. Şi poate pentru că fiecare sunet (oricât de mic) şi fiecare gest (oricât de mic) contează enorm.

6. Sunt tare curioasă să ştiu cum se naşte un desen animat. De exemplu, cum s-a „născut” Oaia mică şi care e povestea ei?

- E de pe vremea-n care eram furioasă pe ciobanii Mioriţei care, în loc să-şi admire vecinul că „are oi mai mândre şi mai cornute” , ei decid să-l omoare. „Oaia mică” a apărut dintr-o joacă, la fel ca majoritatea pieselor mele.

7. Ce fel de muzică ascultă Ada Milea?

- Dylan, Zappa, Laurie Anderson, Lhasa, Beatles, Bach, Randy Newman, Mc Ferrin, Spektor, Redbone, Pluhar, Beethoven, Blind Boys of Alabama... etc... etc...

8. Oamenii care vă admiră munca şi vă urmăresc, ştiu despre lista dumneavoastră cu morţi preferaţi. Există o listă de vii preferaţi? Iar dacă nu există, măcar puteţi să enumeraţi câţiva oameni, artişti, actori sau muzicieni preferaţi?

- Morţii mei preferaţi sunt vii prin creaţia lor, dar dacă vreţi neapărat o listă... alegeţi ceva din lista de mai înainte.

9. Aveţi colaborări cu oameni din diferite registre muzicale, artişti de primă mână: Alexander Bălănescu, Mihai Iordache, Radu Georgescu, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu. Dacă aţi putea alege un singur nume din lista cu artişti preferaţi, care ar fi numele cu care v-aţi dori să colaboraţi cândva?

- Cred că cel mai bine aş colabora cu „etc... etc”.

10. Unde a dispărut Dorina Chiriac, obişnuitul Apolodor şi, de asemenea, Sancho şi cum a ajuns Bobo Burlăcianu să o înlocuiască, cel puţin în spectacolul Quijote?

- Dorina e o mămică devotată şi o mare actriţă. Eu o tot „vânez”, dar reuşim tot mai rar să cântăm împreună.

11. Pentru că ceea ce scriu acum este strict pentru studenţii timişoreni, puteţi spune când o să ne faceţi o vizită? Când o să ascultăm poveştile lui Apolodor, Quijote sau Kovaliov?

- Toate au fost la Timişoara. Discul „Quijote” e chiar o înregistrare a unui concert de la „Casa studenţilor” voştri. Sper să vin la voi cu ceva nou.