mmb

Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.

Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)

Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/

În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:

1. nemesis


2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)


3. cum am crescut

muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron,  Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la  concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.

Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.

Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.

No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva) 

3!!! în blogu' meu...

Hola! Bec cu rubricuţa asta. De data asta postez trei piese care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă. Sunt doar melodii. Simţeam nevoia să le pun aici. Leţ start!

1. The first song is something special. As you are:



2. Ada Milea - Graniţa-n raniţă



3. Viţa de Vie - Lăsat pustiu



P.S.: Thank you for making me feel all those things I've never felt before. You did made me feel good.  

Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

Timişoara, my love

Cum spuneam acum două postări, am terminat (aproape) un an de facultate! Nici nu l-am simţit. A fost aşa de faaaain! Anu' viitor va veni cu ceva şi mai tare decât ăsta ce a trecut. Moaaamă, zici că e revel. Bon. Aici am descoperit oameni faini, clădiri faine, locuri faine, lucruri faine cam astea sunt lucrurile ce rămân după linia de final.

Anyway, în jurul meu e atââât de mult verde, dar nu am apucat să mă îmbrac încă în minunata culoare. O voi face, sper. E ultima mea săptămână de Timişoara, trebuie să o fac pe asta. Mă voi îmbrăca... curând.

Still, mi-am luat toate examenele în sesiunea asta, dar încă mă lupt cu o restanţă din iarnă.

Timişoara, te iubesc!!! Mulţumesc pentru oamenii faini, pentru clădirile tale minunate care ţipă "renovaaaaaare" din temelii, pentru muzica ta deosebită de sub pod, pentru muzica ta deosebită de peste tot, aici nu luăm în considerare muzica pusă în cluburi de c#¤%t. Cel mai mult îţi mulţumesc că mă primeşti în Unirii de fiecare dată când am nervi sau vreau să mă relaxez sau când, pur şi simplu, mă plictisesc în casă. Timişoara, îţi mulţumesc pentru parcurile tale drăguţe.

Of, I'm so gonna miss you!!! Ah, sper să rămână Bruiajul şi Cuibul în locurile lor. Săptămâna aceasta mi-am propus un mic pelerinaj. Un mic tur pe la fiecare local în care am fost de când sunt aici. Voi încheia apoteotic cu mirificul locşor de sub pod. Va fi senzaţional. Îmi voi încărca bateriile destul de mult cât să-mi ajungă pentru o vară întreagă. Departe de părculeţe şi localuri drăguţe.

Akaki Akakievici era genul de om care merită tot respectul. Genul de om pe care-l văd în anumite persoane, care mă face să mă gândesc că să fii modest şi simplu, e cel mai bine! Să rămâi concentrat la munca ta, la pasiunile tale şi să nu-ţi pierzi capul după ce ai manta nouă - că s-ar putea să-ţi pierzi viaţa şi să bântui căutând răzbunare. Răzbunarea nu e bună. Nu cred că ajută foarte mult.

Mi-ar fi plăcut să fiu ca Akaki Akakievici. Mi-ar fi plăcut să fiu un personaj din operele lui Gogol.

Am împrumutat cartea doar pentru nasul lui Kovaliov, şi că cineva cântă despre el.

De ce nu vorbesc despre Paşte? pentru că oricum o să vorbească toată lumea şi pentru că la mine nu s-a simţit.

Am mai împrumutat nişte cărţi, cu gândul că le voi citi pe tren, în drum spre Timişoara, joi dimineaţă. Una din ele, "Bicicleta Van Gogh", scrisă de profesorul meu. Am reuşit chiar să... "compun" o melodie, pe una din poezii. Şi cartea "Raftul cu ultimele suflări" ale Aglajei Veteranyi. E continuare copilului ce fierbe în mămăligă. De abia aştept să o citesc. Sper să găsesc chestii la fel de minunate ca cele din nuvelele rusului N. V. Gogol. Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Una din ele, m-a înfricoşat aşa de tare, încât ziua aia am fost cu ochii-n patru. Se numeşte Portretul. Şi chiar e ciudată.

De vineri încolo, s-ar putea să fac ceea ce voiam să fac demult: să merg la concerte şi să scriu despre ele. Credeam că rămâne la stadiul de vis şi nu se va concretiza, cel puţin, nu în viaţa asta. O să fac până la urmă ceva. Deşi, acum îmi doresc ştiri. Şi chestii bazate pe politică. Şi alte d-astea pe care eu le consideram extrem de plictisitoare. Îmi cer scuze că sar de la un lucru la altul, dar am o sumedenie de gânduri şi idei, care evident nu vor ave logica în momentul în care vor fi tastate undeva pe o pagină.

Voi lua chitara cu mine la Timişoara. Cică mi se permite. Acum abia, când nu voi mai avea timp şi de chitară.

Oare lui Akaki Akakievici îi păsa de ce se spunea despre el? nu cred. Nu, de fapt, chiar nu îi păsa. Vreau să fiu el. Vreau să fiu Akaki Akakievici, şi să nu-mi fac o manta nouă. Să rămân fără. Şi să nu mor din cauza unui general mult prea ocupat să-i arate prietenului său, cam cât de dur trebuie să fie un general. O să-ndur frigul şi atât. Nu merg după o manta nouă. O să fiu atât Akaki Akakievici, cât şi Gogol, să-mi scriu singură destinul.

Concert Ada Milea

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!

Interviu.

În sfârşit pot publica şi eu ceva de care sunt mândră. Mă rog, să public, e prea mult spus. E ceva ce vreau să arăt celor câţiva oameni care-mi citesc blogul. Cu ceva vreme în urmă, am întrebat una din persoanele cu care visam să fac cândva un interviu, dacă ar fii de acord cu asta. Şi a fost. Mi-a răspuns frumos: cu mare drag. "Cu mare drag" e cea mai faină sintagmă din toate timpurile şi nu demult, am început să o rostesc şi eu. Să revin. Interviul, de care ziceam, l-am pregătit de încă de când am aflat de muzică concepută de intervievată. Aveam de mult timp întrebările pregătite, şi pot spune cu mâna pe inimă, că acest nu am fost deloc obiectivă. Am fost cea mai subiectivă fiinţă, şi asta pentru că am întrebat strict ce mă interesa pe mine. Dumnezeule, nu ştiu cum am trecut la ISS. Intervievata este Ada Milea. Şi "cu mare drag" voi posta şi eu, aici, acum, întrebările şi răspunsurile aferente interviului care a fost publicat şi pe site-ul ziarului Vestul şi restul.

1. Muzica pe care o faceţi, are un public larg, de la copii, până la oameni de vârste mai înaintate. Vă ştiu copiii de la 5 şi până la 10-11 ani, dar şi cei trecuţi de 30, 40 de ani. Problema e generaţia mea. S-a pus pe ascultat alte lucruri. Cum le-aţi descrie tinerilor ceea ce faceţi? Spun asta pentru că am colegi care nu vă ştiu munca, încă.

- Fiecare ascultă ce-i place din ce i se întâmplă să audă. Mi-e frică să vorbesc despre generaţii. Cred în experienţa unică a fiecăruia. Cine s-a săturat de cuvinte poate că a avut prea multă treabă cu ele, sau dimpotrivă (prea puţină). Atunci omul se poate refugia în ritmuri, sau în muzica de atmosferă. E minunat că există atâtea posibilităţi. Ce fac eu? Concerte cu personaje. Un fel de texte care cântă, situaţii care cântă... Uneori, cărţi care cântă.

2. În timpul liceului vă pregăteaţi să daţi la medicină şi după intense pregătiri, aţi intrat... la teatru. Acum sunteţi pata de culoare din muzica folk. Ce v-a făcut să alegeţi chitara? În momentul de faţă, cum împăcaţi concertele cu actoria?

- Aşa s-a întâmplat. Chitara e oricum mai comodă decât multe alte instrumente, mai ales dacă ţinem cont de texte. Actoria imbogăţeşte fantezia. N-au cum să nu se împace.

3. Aţi fost parte din Cirque du Soleil, pe urmă Athanor Akademie, unde aţi pus în scenă Quixote şi Apolodor, de data asta Apolodor era german. Mai colaboraţi cu Athanor Akademie?

- Apolodorul german se cântă încă. Are viaţa lui: l-am făcut şi l-am lăsat acolo. Studenţii sunt foarte simpatici şi mi-e drag să lucrez cu ei, dar nu prea îmi rămâne timp pentru lucrurile pe care vreau tare mult să le fac aici, aşa că îi amân cât pot.

4. După „America ştie tot” şi „De ce fierbe copilul în mămăligă” aţi fost distribuită în piesele de teatru „Iunie” şi „Viaţa lui Helge” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Care sunt rolurile dumneavoastră şi cum reuşiţi să rezistaţi, având în vedere că piesele sunt consecutive? Când şi cum vă relaxaţi?

- Haha, n-am mai jucat roluri vreo 7 ani înainte de piesele „Iunie” şi „Helge”. Mi-a fost frică, dar mi-am dorit tare mult să lucrez cu echipa Frunză-Grand. Partea cu „rezistatul” ţine de „bucătăria” mea artistică şi prefer să vă dau doar „prăjitura”.

5. De ce aţi ales să faceţi muzica, pe care dumneavoastră o numiţi „desene animate audio”, şi nu un anume stil?

- Nu îmi bat capul cu numitul. Am zis şi eu aşa, poate pentru că personajele cântecelor se transformă în mare viteză, iar acţiunile au logica desenului animat... într-un fel. Şi poate pentru că fiecare sunet (oricât de mic) şi fiecare gest (oricât de mic) contează enorm.

6. Sunt tare curioasă să ştiu cum se naşte un desen animat. De exemplu, cum s-a „născut” Oaia mică şi care e povestea ei?

- E de pe vremea-n care eram furioasă pe ciobanii Mioriţei care, în loc să-şi admire vecinul că „are oi mai mândre şi mai cornute” , ei decid să-l omoare. „Oaia mică” a apărut dintr-o joacă, la fel ca majoritatea pieselor mele.

7. Ce fel de muzică ascultă Ada Milea?

- Dylan, Zappa, Laurie Anderson, Lhasa, Beatles, Bach, Randy Newman, Mc Ferrin, Spektor, Redbone, Pluhar, Beethoven, Blind Boys of Alabama... etc... etc...

8. Oamenii care vă admiră munca şi vă urmăresc, ştiu despre lista dumneavoastră cu morţi preferaţi. Există o listă de vii preferaţi? Iar dacă nu există, măcar puteţi să enumeraţi câţiva oameni, artişti, actori sau muzicieni preferaţi?

- Morţii mei preferaţi sunt vii prin creaţia lor, dar dacă vreţi neapărat o listă... alegeţi ceva din lista de mai înainte.

9. Aveţi colaborări cu oameni din diferite registre muzicale, artişti de primă mână: Alexander Bălănescu, Mihai Iordache, Radu Georgescu, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu. Dacă aţi putea alege un singur nume din lista cu artişti preferaţi, care ar fi numele cu care v-aţi dori să colaboraţi cândva?

- Cred că cel mai bine aş colabora cu „etc... etc”.

10. Unde a dispărut Dorina Chiriac, obişnuitul Apolodor şi, de asemenea, Sancho şi cum a ajuns Bobo Burlăcianu să o înlocuiască, cel puţin în spectacolul Quijote?

- Dorina e o mămică devotată şi o mare actriţă. Eu o tot „vânez”, dar reuşim tot mai rar să cântăm împreună.

11. Pentru că ceea ce scriu acum este strict pentru studenţii timişoreni, puteţi spune când o să ne faceţi o vizită? Când o să ascultăm poveştile lui Apolodor, Quijote sau Kovaliov?

- Toate au fost la Timişoara. Discul „Quijote” e chiar o înregistrare a unui concert de la „Casa studenţilor” voştri. Sper să vin la voi cu ceva nou.