Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

Akaki Akakievici era genul de om care merită tot respectul. Genul de om pe care-l văd în anumite persoane, care mă face să mă gândesc că să fii modest şi simplu, e cel mai bine! Să rămâi concentrat la munca ta, la pasiunile tale şi să nu-ţi pierzi capul după ce ai manta nouă - că s-ar putea să-ţi pierzi viaţa şi să bântui căutând răzbunare. Răzbunarea nu e bună. Nu cred că ajută foarte mult.

Mi-ar fi plăcut să fiu ca Akaki Akakievici. Mi-ar fi plăcut să fiu un personaj din operele lui Gogol.

Am împrumutat cartea doar pentru nasul lui Kovaliov, şi că cineva cântă despre el.

De ce nu vorbesc despre Paşte? pentru că oricum o să vorbească toată lumea şi pentru că la mine nu s-a simţit.

Am mai împrumutat nişte cărţi, cu gândul că le voi citi pe tren, în drum spre Timişoara, joi dimineaţă. Una din ele, "Bicicleta Van Gogh", scrisă de profesorul meu. Am reuşit chiar să... "compun" o melodie, pe una din poezii. Şi cartea "Raftul cu ultimele suflări" ale Aglajei Veteranyi. E continuare copilului ce fierbe în mămăligă. De abia aştept să o citesc. Sper să găsesc chestii la fel de minunate ca cele din nuvelele rusului N. V. Gogol. Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Una din ele, m-a înfricoşat aşa de tare, încât ziua aia am fost cu ochii-n patru. Se numeşte Portretul. Şi chiar e ciudată.

De vineri încolo, s-ar putea să fac ceea ce voiam să fac demult: să merg la concerte şi să scriu despre ele. Credeam că rămâne la stadiul de vis şi nu se va concretiza, cel puţin, nu în viaţa asta. O să fac până la urmă ceva. Deşi, acum îmi doresc ştiri. Şi chestii bazate pe politică. Şi alte d-astea pe care eu le consideram extrem de plictisitoare. Îmi cer scuze că sar de la un lucru la altul, dar am o sumedenie de gânduri şi idei, care evident nu vor ave logica în momentul în care vor fi tastate undeva pe o pagină.

Voi lua chitara cu mine la Timişoara. Cică mi se permite. Acum abia, când nu voi mai avea timp şi de chitară.

Oare lui Akaki Akakievici îi păsa de ce se spunea despre el? nu cred. Nu, de fapt, chiar nu îi păsa. Vreau să fiu el. Vreau să fiu Akaki Akakievici, şi să nu-mi fac o manta nouă. Să rămân fără. Şi să nu mor din cauza unui general mult prea ocupat să-i arate prietenului său, cam cât de dur trebuie să fie un general. O să-ndur frigul şi atât. Nu merg după o manta nouă. O să fiu atât Akaki Akakievici, cât şi Gogol, să-mi scriu singură destinul.