mmb

Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.

Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)

Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/

În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:

1. nemesis


2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)


3. cum am crescut

muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron,  Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la  concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.

Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.

Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.

No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva) 

Radiografie

Eram pe cale sa public un text în care pusesem toată revolta şi toată furia pe care le simțeam față de lucrurile astea care se întâmplă peste tot. Era un text în care spuneam cum am fost sfătuită să mă adaptez societății şi să profit de fiecare cunoştință pe care o am, ca să-mi îndeplinesc visele. repulsia o aveam doar la gândul că există oameni care se prostituează în halul ăsta. Că am câteva exemple clare în minte, cum unele ajung să facă jurnalism pentru că devin iubitele unor producători/redactori-şefi. Era un text destul de bun, până şi mie mi-a făcut plăcere să-l citesc. Amuzant şi creativ. Dar l-am şters.
Şi am şters minune de text, inspirațional, că era încărcat cu ură. Atâta ură, încât mă apăsa. Mă sufoca. Am hotărât aşa, de una singură, că o să mă concentrez doar pe lucrurile care îmi eliberează gândurile şi sufletul. Am putea cu toții să ne gândim la uriaşa şansa de a exista într-un anumit punct pe glob şi la lucrurile mărețe de care suntem capabili. Nu ştiu cu exactitate care mi-e traiectoria spre măreție şi ce vrea destinația asta să fie, în ultimă instanță.
Îmi voi respecta şi cel mai sfânt principiu: să nu calc pe cadavre pentru fericirea mea. De asemenea, să nu fiu ce urăsc cel mai mult: o profitoare, o materialistă. Sigur, e scurtătura cea mai sigură, dar de ce să nu merg pe un drum care poate fi copleşitor de frumos? Măcar voi fi împăcată cu mine, fără remuşcări care să nu-mi dea liniştea necesară somnului. Mă voi bucura că fiecare alegere făcută nu are un interes ascuns.
Suntem doar praf de stele...

Momente şi fotografii

Aaaah, tehnologiaaaa. Cine nu o iubeşte? Cine nu se poate declara pierdut odată cu ea? Telefoanele performante, mai mult sau mai puțin, au devenit un fel de prelungire a brațelor noastre. E parte din noi şi ne consumă chiar mai repede decât bateriile de smartphoane. Asta dacă nu cumva eşti pe filmu': "hei, ai grijă ce spui la telefon. Suntem ascultați! Ei aud totul! Nu poți avea încredere în nimeni!", şi atunci inventezi tot felul de coduri, că şi unui cuvânt normal îi găseşti ceva eufemism, dar într-un fel atât de ascuns, că nici tu nu mai ştii de fapt ce ai vrut să spui. Şi atunci dai vina pe interpret. Şi telefonul tău probabil e un nokia 1300. Să nu poți fi interceptat.
În altă ordine de idei, cred că am ceva probleme din astea ciudate, şi anume, mă ataşez de lucruri. Emoțional. Sau ceva de genul ăsta. Păi pe vremea mea, în minunata perioadă a liceului, primisem primul meu telefon cu cameră foto. Era un samsung cu o cameră extraordinar de slabă, un telefon care nu permitea nici transferul prin infraroşu (asta dacă îşi mai aminteşte cineva epoca aia), darămite bluetooth. Şi nici card nu puteai băga (a se citi "insera"). Am spus asta ca să aranjez un pic terenul. Am ținut de telefonu' ăsta mai ceva de cum a ținut el de mine. Abia în vara asta m-am lăsat convinsă să îmi las samsungul, sărmanul, liber. Nu mai putea nici el. Carcasă nu mai avea de vreo doi ani. Nu mai răspundea la comenzi, şi alea erau extrem de puține. Dar nu voiam să renunț. Pentru că acolo aveam nişte poze foarte dragi mie. Puține, cât suporta preistoricul meu fost telefon. Pe fostul aveam poze, sau ceva ce aducea a poze destul de întunecate, de la un concert. Pe atunci, telefonul meu era destul de ok, şi era cool să-l foloseşti ca pe un instrument de captat imagini. Vița de vie. Asta aveam acolo. Câteva imagini. Pentru alea vreo 5 poze ce nu le puteam transfera pe nimic, în niciun mod, doar pentru ele nu puteam accepta o ulterioară înlocuire. Primul meu concert, cu primul meu telefon, memorat acolo. De fapt, doar fragmente. Nici nu contează. Ideea e că şi pentru câteva amintiri imprimate, nu voiam să pun punct relației noastre toxice. Mai mult pentru el, că el a suferit, fizic, chiar.
Acum, cu ăsta nou nu reuşesc să îmi fac amintiri cu un impact asemănător celui de atunci. În ăsta nu pot băga fotografii memorabile, pentru că are destul de multă memorie şi mi-ar bubui capul doar la gândul că sunt atâtea lucruri foarte tari de reținut. Cel nou şi performant, aka actualul, colecționează apusuri de soare, lumini, culori şi umbre. Dar şi astea sunt balsam pentru suflet. Dacă ştii exact cum să intri în starea cerută de fotografie sau pur şi simplu să fii fericit că ai fost martor la lucrările astea spectaculoase făurite de natură.
Se spune că îți poți da seama foarte uşor ce lucruri iubeşte un om doar dacă te uiți printre fotografiile respectivului. Just.
Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.

3! în blogu' meu: The Kryptonite Sparks

Am așa, o tentativă de o nouă trupă preferată. Sunt niște băjeţi faini. Nu le știu istoria, pentru că așa cum am scrs exact acum câteva cuvinte în urmă, e o tentativă de o nouă trupă preferată. M-a lovit trupa asta rău de tot în timpane acum aproximativ un an, când au deschis un concert VdV, în Timișoara. Nu îi știam, dar muzica lor nu numai că te făcea să țopăi pe acolo ca un descreierat, în sensul bun al cuvântului, dar sunau al naibii de bine. Începuse deja Vița să cânte și io încă mă gândeam cum beau golanii ceai. Ceea ce e destul de ciudat, pentru că e cumva legendară obsesia mea pentru vdv, printre cunoscuți, ce-i drept. Meh. Am rămas aşa, cu gândul la ei încât am început să îi întreb pe unii şi alţii dacă ştiu mai multe despre băieţi. Ce mai contează acum, nu? Important e că fac muzică faină. Îmi plac şi ar trebui să îi anunţe cineva că mă fac stalkeriţa lor. Aia e.

Vi-i dau live. Că aşa cuceresc. The Kryptonite Sparks. omg.

1. Regina

2. Şi golanii beau ceai 

3. Eşti

colţu' meu

de ceva vreme tot vreau eu să scriu despre cum am început să-mi urlu depresia, despre cum am rămas singură pentru că pun prea mult la suflet orice, despre cum mi-e scârbă de tot ce îndrugă televiziunile şi cam de tot ce se întâmplă între graniţele noastre. fuck it. FUCK IT. da, mă las de depresie. m-am lăsat de prieteni care spun că sunt nebună şi pentru care am devenit o glumă, o tipă cu tot felu' de scăpări, m-am lăsat de ei. teveu' e o hazna la propriu. se prăbuşeşte tot. aşa că, în cădere, prefer să mă întorc în lumea mea, să-mi ascult muzica la care am renunţat de ceva vreme, pentru că doar ciudaţii ascultau aşa ceva (ziseră ei). aş fi zis că viaţa e prea scurtă şi bunul simţ e taxat. so, screw you guys, i'm going home. mă întorc la ei. pax!

3!!! în blogu' meu...

Hola! Bec cu rubricuţa asta. De data asta postez trei piese care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă. Sunt doar melodii. Simţeam nevoia să le pun aici. Leţ start!

1. The first song is something special. As you are:



2. Ada Milea - Graniţa-n raniţă



3. Viţa de Vie - Lăsat pustiu



P.S.: Thank you for making me feel all those things I've never felt before. You did made me feel good.  

poker face

Cum e să dispară brusc o persoană dintr-un mediu cunoscut ţie? Şi persoana cea mai importantă. Simt că e un vis - urât, ce-i drept - nu mai contează nimic din ce se întâmplă în toate sferele, cel puţin pentru mine. 

Ca de obicei, când ajung în faţa laptopului, verific contul de facebook. Astăzi am avut cea mai mare şi urâtă surpriză. Accesez, deci, facebook-ul şi mă uit să văd ce se mai întâmplă. După două minute mă ridic, plec până pe balcon, iar când mă întorc rămân fără glas, văzând o anumită postare. Eu, de obicei, nu ştiu în ce dată suntem, îs tare pierdută. Citesc şi nu-mi vine a crede: Incepand de sambata, 7 aprilie, toate legaturile dintre mine si grupul Vita de Vie vor inceta. Va multumesc si va rog sa sustineti Vita de Vie in continuare, asa cum ati facut-o si pana acum. Asta spunea Sorin Dănescu, unul din oamenii ce au inventat VDV. Am verificat pe telefon, nu era 1 aprilie. Credeam că eu nu ştiam în ce zi a anului suntem, cum de obicei mi se întâmplă. Cum să-mi mai revin după citirea acestei declaraţii? Primul lucru pe care-l fac e să trimit un mesaj, cerând o explicaţie. Una care a venit în felul următor: e prea complicat totul acum şi oricum discuţiile rămân în interiorul grupului. 

Nu cred că VdV rămâne VdV după treaba asta. Mbine, acum multă lume îşi spune, da' stai, bă, la Viţa de Vie nu era Despot? Cine-i Dănescu? Desigur, dacă părăsea el trupa, şocul era mai profund. Da' e vorba de omul fără de care trupa nu exista. Habar nu am ce s-ar fi putut întâmpla, de ce? Sper să apară o declaraţie în presă, să vină cineva s-o lămurească. Nu cred că e vorba strict de bani, că deh, în 15 ani, bănuiesc că s-au mai confruntat cu problema asta. Fac lucruri minunate, din punct de vedere muzical, artistic. Dacă era să-mi imaginez pe cineva părăsind trupa, cu siguranţă nu era unul din Sorini. Trist. Pur şi simplu, Viţa de Vie nu va mai fi la fel, cel puţin pentru mine... 

re-becoming me? well, take your time, dear

Când am pornit la drum, se întâmpla acum mai bine de 4 ani, am pornit încurajată de nişte cuvinte. Totul suna minunat, pe atunci. Acum... dacă vreau să-mi descriu ce trăiesc în momentul ăsta, dacă ar fi să descriu ce simt - cu privire la viitor, dar, mai mult prezent - printr-un titlu al unei piese muzicale, preferabil, piesa trupei preferate, aş alege Pierdut, interpretată de Viţa de Vie. De ce Pierdut? păi, pentru că mă simt pierdută [seems legit], că nu mai pot... Aş vrea să mă întrebe şi pe mine cineva, bă, ai nevoie de ajutor, ce-i cu tine? Aş vrea să mă asculte cineva, să se prefacă măcar că ascultă. Dar mi-ar plăcea tare mult o îmbrăţişare sinceră. Mi-ar plăcea să-mi reiau drumul acela. Mi-ar plăcea să pot depăşi barierele alea de care tot vorbeam, ştie cine şi despre ce vorbesc, şi să redevin eu. Sunt pierdută. Da, în anumite discuţii, cu persoane cu care mă simt în regulă, îmi mai permit să spun cu adevărat ce cred... dar se pare că sună ca şi cum fac asta ca să atrag atenţia.

About VDV, am fost la concertul acustic aniversar, sau aniversar acustic, din Timişoara. A fost un concert mai mult decât minunat. Pentru o astfel de premieră, atât pentru trupă, cât şi pentru audienţă, totul a arătat, în special, a sunat perfect. Ca şi când de 15 ani asta fac ei, vin cu nişte multemultemulte instrumente pe scenă şi cântă stând jos. Dar dacă făceau asta de atâta timp, probabil, nu mai erau aşa emoţionaţi şi entuziasmaţi de tot ce făceau ei acolo. Ştiu că spun despre fiecare concert că a fost unul din cele mai tari la care am putut să merg vreodată, dar ăsta tocmai e pe primul loc. De fapt, el va fi reperul pentru toate concertele viitoare. Nu cred că mă mai poate impresiona un concert aşa de mult.
Desigur, niciun lucru nu e perfect, are întotdeauna părţi bune, şi în acelaşi timp, negative. Partea aiurea, însă, nu are legătură cu prestaţia băieţilor din Viţa de vie. Nu, nu, nu. Nicidecum. Ci cu prestaţia unei persoane, de la care mă aşteptam la mai multe. Dar, cică murim singuri, so i won't give a shit anymore. Bineînţeles că atâta timp cât ea, persoana, nu avea niciun beneficiu pe urma participării la acest concert, m-a lăsat baltă. Nice, destul de nice. Când mi-am dat eu seama de nişte lucruri, a fost fix momentul în care domnul Despot s-a ridicat să cânte o piesă minunată, şi anume: Lăsat pustiu.


Nu ştiu cine sunt... şi am nevoie tare de cineva care să-mi mai facă şi mie pe plac. Îi ascult pe toţi, şi chiar nu mă prefac... dar, eu sunt bună doar pentru asta... Colţul meu s-a micşorat, nu mai e loc nici pentru mine. Doar pentru nişte frustrări interioare. Ar fi bine să mă pot detaşa de tot, să privesc ce se întâmpla de undeva de sus. Dar nu pot face asta, nu încă.

VdV, 15 ani

Concert Viţa de Vie în Timişoara! Viţa face 15 ani şi cântă tot într-o manieră acustică. De abia aştept să ascult asta. Se va întâmpla abia mâine seară, la Filarmonica Banatul. Mi-am luat biletul acum mai bine de o săptămână, să fiu sigură că mai prind. Aparent, cei de la librăriile Humanitas, habar nu aveau de concert, aşa că mi-am luat biletul de la Cărtureşti. 

Mi se pare un lucru de admirat să faci muzică de atâta timp, să rezişti în lumea aia, care e într-o continuă schimbare. Se schimbă după cum bate vântu', după ce mai putem copia... Trupa asta e egoistă şi mă bucur foarte tare. Nu s-au dat pe dubstep, club-music, etno sau ce s-a mai purtat de-a lungu' vremii. Au rămas ei, cu muzica lor. Piesele lor nu se aseamană între ele. Cel mai rău îmi pare că merg singură la concert. Dar merg, vreau să iau parte la aşa ceva. Mulţi prieteni nu pricep care-i treaba, de ce-mi place trupa asta aşa de mult, da' nu am chef să le explic. Înseamnă mult pentru mine şi atât. 

De ce mai mergi, mă, acuma la concert, dacă acu' mai puţin de o lună i-ai văzut live şi gratis? De ce să-ţi iei bilet? Cum aş putea răspunde la asta? E VDV, tre' să merg. E ceva inedit, în sfârşit, toate piesele lor vor fi acustice. Asta mi se pare mega-interesant. Oh. Îmi pare rău că nu mă pot face înţeleasă, dar nu am cum să ratez aşa ceva. 

P.S.: check the site http://vitadevie.ro/ !

pentru că se poate

O zi naşpa, o săptămână aiurea... Un singur profesor cu care facem neşte multe materii continuă să-mi dea note proaste, deşi materialele pentru el merită mai mult. Nopţi nedormite, doar e sesiune, dar măcar am avut o companie plăcută. Ieri, am avut de făcut un interviu, şi în sfârşit l-am făcut. Am avut nişte emoţii foarte mari, îmi tremurau mâinile, picioarele, mai că-mi venea să plâng când m-a văzut singură în faţa locului de întâlnire. Mi-am făcut curaj, am urcat până la etajul întâi şi stăteam în faţa uşii. Am vrut să plec. De 3 ori. Dar, am intrat. L-am auzit binedispus. Partea proastă e că nu voiam să par tare nepricepută şi să-i trântesc întrebările pe birou.
Uitasem întrebările, aşa că am improvizat. Am improvizat mult şi după primele 3 întrebări, m-am liniştit, am uitat cât de emoţionată eram şi pur şi simplu povesteam.
L-am înregistrat pe un player, că deh, nu-mi permit reportofon... dar ghici ce? ce??? - se întreabă mulţimea uimită. Nu se poate descărca înregistrarea. Iar opţiunea de a ridica volumul, e... bipuită. Adică, stricată. Adică, nu funcţionează. De ieri mă chinui să fac cumva să pot transcrie interviul... am ajuns în punctul în care o să sugrum prima persoană care mă va pune să îi repovestesc tot. Dar e ok. Mă doare capul de îmi bubuie. O venă se tot zbate ca o descreierată... Simt cum sângele meu o ia razna, aleargă ca nebunu' pân' la inimă şi-napoi...
Dar e ok... probabil nu o să intru în examen şi probabil o să mă doară sufletu' că nu a ieşit nimic cum trebuie. Fuck! Fuck! Fuck!
E ok, urmează concert Viţa de Vie. Prima oară în aces mirific an. Va fi super!!! Măcar atât :)
Fuck everything and become a pirat. Cum ar spune un mare clasic în viaţă...

as far as i can...

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale comunicării, secţia Jurnalism. Am aterizat în anul al doilea. Am un orar destul de aiurea, dar ok, din anumite puncte de vedere... Înainte de toate, săptămâna asta a fost un carusel în care m-am urcat înainte de începerea facultăţii. De ce? Pentru că organizarea lasă de dorit, ca în orice alt loc din ţărişoara mea dragă. Un secretar nu poate să facă puţiiiină cercetare în dosarele alea nenorocite, astfel încât să-şi dea seama că cel puţin două persoane s-au retras. Spun asta pentru că, deşi nu sunt fericita deţinătoare a unei medii ponderate anuale, oarecum, mare, nu am reuşit să intru la buget. Cel puţin, teoretic. La începutul săptămânii, şefa de an mi-a spus că statul îmi va plăti facultatea anul acesta. În următoarea zi, îl întâlnesc pe domnul secretar, care-mi spune că nu există nicio dovadă cum că s-au retras foştii colegi, prin urmare, rămân la "cu taxă". În puţin timp, aceeaşi şefă de an îmi spune că sunt "bugetară" (-25%???), ca după doar câteva ore să mă anunţe că trebuie eu să vorbesc cu cei retraşi, nu înţeleg de ce, dar fie. Anyway, sunt şmecheră că am tricou cu Shledon (TBBT) adus tocmai din Americuţa, de la Liuţa. Şi am fost şi complimentată într-unul din cele mai frumoase localuri timişorene. Am o colegă nouă, cică e prezentatoare pe undeva. Deocamdată nu mi-am făcut o idee despre ea... Poate e de treabă, poate nu... nu ştiu, mă sperie oamenii noi.

Oricum, voiam să spun că cele mai multe lucruri s-au întâmplat chiar azi, mp refer la lucrurile pe care le facem în facultate, am avut curs cu profu' nost' preferat, care ne-a cam dat de muncă. Am de făcut o documentare despre o personalitate locală, cu care, ulterior trebuie să fac un interviu. Cel cu Ada a fost ok, pentru că a trebuit să-l facem prin mail, iar eu avusesem toate datele de care aveam nevoie. Ne-a pus să ne alegem personalităţi locale, deci. Ne-a enumerat el câteva nume, iar noi trebuia să sărim pe ele, să le luăm. Mă gândeam să-mi aleg o persoană pe care o ştiam deja personal, sau na, cu care măcar o discuţie să fi avut, că îmi venea mai uşor. Mă gândeam la Marius Giura sau Robert Şerban. Cu cel căruia românii îi sunt datori cu o mare mulţumire pentru festivalul de jazz de la Gărâna, Marius Giura, am cam avut onoarea de a sta faţă în faţă o dată, încercând să mă facă să-mi dau seama dacă la postul de radio, pe care-l deţinea, vreau să merg pe politică sau administraţie.  Iar cu Robert Şerban, am povestit odată la redacţia Orei de Timiş, după care m-a trimis la o conferinţă la Primărie. Şi am şi numerele lui de telefon. Aşa că în clipa în care el a fost pomenit, am ridicat repede mâna, să nu mi-l fure cineva, cum am păţit data trecută cu subiectele pentru documentare. Am de lucru, în concluzie. Şi mâine tre' să-l sun. Să vedem ce şi cum facem. O să fie fain. Şi Marius a fost adjudecat. Cu Marius mi se pare mai complicat... e boem. Dar şi Robert pare. Mă bucur că trebuie să facem ceva concret. Cineva să-mi arunce un reportofoooon, urgeeent!!! 

În prima zi în Timi, am plecat să mă "simt bine" cu nişte prieteni. Am ajuns Subpod (am tânjit toată vara după locu' ăsta), Al-kimia, l-am văzut pe DJ K-lu acolo (voiaaam să-l prind live, măcar o dată), iar, până dimineaţa la 6, am fost într-un local de lângă blocul meu. Localul deschis de Viţa de Vie, acum aproximativ un an. :D Da, viaţa e frumoasă, urmează Raku şi Luna Amară!!! 

ţine minte.

pur şi simplu mi-e dor. mi-e dor de big bang-ul meu. big bang-ul meu e Viţa de Vie. Cu ei a început totul pentru mine. mi-e poftă de Praf de stele şi de Un om c-o chitară şi de Totata şi de Visare....

Tocmai mi-am ales piesa preferată, din toate celelalte piese preferate, marca Vdv. 

da, simt că rezonez cu mesajul melodiei ăsteia, mai ales acum. Aş mai sta o oră-două de poveşti cu cei de-acasă... aş vrea să pot ... 

god damn it!!!

Ok. Pe AXN se difuzează sezonul 9 din Stagiarii, which is ultimu' şi asta mă cam foarte întristează. De ce? Nu ştiu, dar am nervi. Am început să îl reiau. Ca şi cu The Big Bang Theory. Again and again. Am încercat să văd How I Met Your Mother, daaaaar... neah. Sunt amuzanţi tipii, dar prefer să apară sezonul 5 din TBBT.

Oricum, ieri am redescoperit muzica Paraziţiilor. Am ascultat ce am ascultat. Se pare că muzica - a lor, cel puţin - instigă. Dacă nu erau oamenii ăştia poate nici nu aveam prea multă poftă de... citit. De căutat. Dacă nu era Viţa de Vie, pentru mine nu exista "formaţia vocal-instrumentală" Paraziţii. Stoooop. Iarăşi am deviat. Ideea e că după ce am ascultat vreo două albume, m-am enervat. Foarte tare. Voiam pur şi simplu să-i strâng pe toţi oamenii pe care nu-i sufăr, într-un loc, şi să le induc o oarecare stare de agonie. Pe urmă am dat play sezonului 3 din Scrubs. Şi m-am mai liniştit.

Trebuie să mă reorientez. Să caut muzică fără mesaj şi seriale jalnice (cum ar fi Modern Family).

În altă ordine de idei, după ce am văzut cum ar trebui să arate o conversaţie om - om, în epoca în care am marele noroc să respir, am realizat ceva super important: sunt proastă. Toate discuţiile purtate de mine sunt puerile şi fără sens. Nu pot vorbi cu termeni elevaţi. Nu pot vorbi despre nimic. Nu mai caut o persoană după o perioadă mai îndelungată în care nu ne-am vorbit, iar înainte de asta eram foarte buni prieteni. Sunt naşpa. Vreau să am prieteni, dar îmi doresc aşa tare să fiu lăsată în pace. Mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc.

Mă voi reîntoarce la făcut brăţări, cântat o singură piesă, învăţată pentru o persoană super, restul melodiilor nu-mi mai par melodii. Şi da, voi suspina după Turk. Mult.

to fest or not to fest?

Se presupunea că am un plan pentru cum îmi voi petrece această primă vară ca studentă. Ei bine, nu stau într-un mare centru universitar de obicei, ci într-un loc unde e doar foarte mult verde vara. Iarna, mult noroi doar. Nu am un plan. Aveam o schiţă, nu prea bine definită, însă aveam o idee... mă gândeam intens la un fest care are loc în apropiere. Mă gândeam să dau o fugă la Gărâna Jazz Festival, dar, evident, nu am cu cine împărţi un cort în acea perioada. Nu sunt doritori, nici măcar oameni ascultători de un pic de jazz... Mă rog, ideea era să mergem cu cortul, dacă se nimerea şi un fest de jazz, era perfect. Bun, m-am bazat pe festul superb ce va avea loc la sfârşitul lunii iulie, undeva lângă Deva, deci, aproape de mine. Vin peste 20 de trupe şi artişti din muzica românească, printre care: Viţa de Vie, Byron, Luna Amară, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Şuie Paparude şi mulţi alţii. Mă vedeam deja acolo, dar am cam ajuns astăzi acasă. Unde, evident, visarea a fost întreruptă, iar eu am fost reanimată, readusă la realitatea, care a fost mai crudă decât sushi (nici nu ştiu cum arată sushi:)))). Nu prea pot ajunge. Unchii mei sărbătoresc 25 de ani de când s-au căsătorit şi vor să organizeze ceva special. Un fel de mini-nuntă, la care sunt prezentă. S-a Stabilit că sunt prezentă deja, iar eu nu am voie să plec nicăieri.

Simt că iar mi-a fost furată o bună parte din independenţă. Cum ajung acasă, cum trebuie să mă simt altfel. Ca şi cum ar trebui să mă comport diferit. Mama s-a speriat data trecută când am fost aici, în vizită... Credea că dacă eu cunosc drogaţi, mă şi droghez. Lucru TOTAL neadevărat. Niciodată anturajul nu m-a determinat sa fac lucrurile practicate de el.

Simt că iar trebuie să dau explicaţii pentru tot ce fac. Nu îmi place asta. Vreau, pur şi simplu, să plec. Să pot decide eu dacă merg la nunta aia sau merg la fest. Vreau să fi fost măcar anunţată: Băi, oricât de tare îţi doreşti tu să mergi acolo la festival, şi deşi mi-ai spus de el de mult timp, nu poţi să mergi, pentru că se întâmplă chestia asta. Ok? Era perfect în regulă. Măcar ştiam şi eu. Concepeam un plan de evadare.

Poate voi fi şi mai tentată să învăţ nişte tehnici de manipulare. Voi rezolva cumva, dar nu ştiu cum. Poate dau lovitura vara asta. Voi metamorfoza piese ale Mădălinei Manole şi Ion Dolănescu în capodopere dubstep. Aşa mă voi îmbogăţi, voi sta într-un loc minunat şi voi reprograma mini-nunta. Sau îmi fac singură un fest la care să îi pot aduce pe oamenii ăştia frumoşi care cântă minunat. Până atunci... Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare.