Radiografie

Eram pe cale sa public un text în care pusesem toată revolta şi toată furia pe care le simțeam față de lucrurile astea care se întâmplă peste tot. Era un text în care spuneam cum am fost sfătuită să mă adaptez societății şi să profit de fiecare cunoştință pe care o am, ca să-mi îndeplinesc visele. repulsia o aveam doar la gândul că există oameni care se prostituează în halul ăsta. Că am câteva exemple clare în minte, cum unele ajung să facă jurnalism pentru că devin iubitele unor producători/redactori-şefi. Era un text destul de bun, până şi mie mi-a făcut plăcere să-l citesc. Amuzant şi creativ. Dar l-am şters.
Şi am şters minune de text, inspirațional, că era încărcat cu ură. Atâta ură, încât mă apăsa. Mă sufoca. Am hotărât aşa, de una singură, că o să mă concentrez doar pe lucrurile care îmi eliberează gândurile şi sufletul. Am putea cu toții să ne gândim la uriaşa şansa de a exista într-un anumit punct pe glob şi la lucrurile mărețe de care suntem capabili. Nu ştiu cu exactitate care mi-e traiectoria spre măreție şi ce vrea destinația asta să fie, în ultimă instanță.
Îmi voi respecta şi cel mai sfânt principiu: să nu calc pe cadavre pentru fericirea mea. De asemenea, să nu fiu ce urăsc cel mai mult: o profitoare, o materialistă. Sigur, e scurtătura cea mai sigură, dar de ce să nu merg pe un drum care poate fi copleşitor de frumos? Măcar voi fi împăcată cu mine, fără remuşcări care să nu-mi dea liniştea necesară somnului. Mă voi bucura că fiecare alegere făcută nu are un interes ascuns.
Suntem doar praf de stele...

A scrie sau a nu scrie? Acesta e răspunsul

Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur, încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum, faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself – God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin, beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum. Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă. Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic. Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot caut motive  să beau. Şi atunci inventez că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva... eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri. Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi. 

Voi considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba  fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun singură întrebări and shit. 

Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe. Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote sănătate fix aici. 

if i go, i'm going

Când amărâtul ăsta de suflet e în agonie, de obicei, nimic nu mă opreşte să izbucnesc în plâns. Dar, rareori se întâmplă să ascult o piesă muzicală şi să simt cum sufletul mi-e mângăiat şi alintat. Musai să fie o piesă lentă, da’ nu neapărat de dragoste. O chitară. Şi nişte acorduri pe care încă nu le-am învăţat. Şi nu le voi învăţa, că-s prea leneşă.  Cu toate astea, sufletul, mângâiat fiind, îmi gâdilă glandele lacrimale. Şi plâng. Nu de supărare, nu de fericire. E ca atunci când în sfârşit fac pace cu mine. Cred că aşa se simte. Nimeni din capul şi personalitatea mea nu flutură steagul alb, încă.

Cântă chitară, cântă. Zdrăngăneşte-mi furia şi arunc-o departe. Vânează-mi ura pentru viaţă şi fă-mă bine. Încă o propoziţie din asta şi mă iau ăştia în Lala Band. I’m that good. Cel mai mult îmi place că muzca asta,  indiferent dacă am mai cunoscut-o înainte, ea mă duce pe meleaguri unde sigur am mai fost. Aceiaşi nori, acelaşi vânt şi câmp deschis. Se lasă tot cerul pe tine, într-una din cele 50 de nuanţe de gri, if you know what i mean. Şi nu mă refer strict la chestia aia dubioasă la care nu o să mă uit şi promit că nu voi citi nici cartea. Îmi place prea mult griul ca să-l stric cu nişte texte scrijelite de un om prea horny. Scrisu’ ăsta s-a născut din dorinţa de a-mi exprima o simplă stare pe care mi-a transplantat-o piesa aia drăguţă din Californication. Deja vorbesc prea mult despre serialul ăsta. Chiar trebuie să ştie toată lumea că-l devorez ca şi cum aş devora un ou kinder, înfometată de fapt după surpriză? Am exprimat starea, linişte şi alifie de suflet. Mulţumesc oricărui nene care s-a gândit că e melodia potrivită pentru aşa ceva. Presupun că în momentul în care pacea se va lăsa peste mine şi mine, voi compune o alifie sufletească. Păcat că nu ştiu chineză

eu vs fed

Îmi lipseşte puterea lui Federer. Nu "putere" în sensul de forţă, cât putere ca... the greatest tennisman alive. Obişnuiam să-l susţin pe Djokovic, însă recunoşteam puterea lui Federer. Da, îl recunoşteam ca fiind regele tenisului şi ştiam că e cel mai bun, dar îl apreciam pe Djokovic mai mult decât pe oricine. Totuşi, puterea lui Federer era de necontestat. În finala Wimbledon 2014 am ţinut nu cu Nole, ci cu Roger. De ce? Pentru că are eleganţă, carismă şi, mai ales, talent pe teren, şi nu numai. E mult prea bun ca să nu ţin cu el. Iniţial, l-am susţinut şi pentru că deja e bătrânel şi multă vreme nu va mai juca. Nole are tot timpul din lume. Sau nu. Ideea e că am ales cele trei calităţi roiale în schimbul celor ale sârbului.
Nici nu ştiu de ce am ales să vorbesc despre de ce l-am ales eu pe Federer şi nu pe Djokovic. Voiam să vorbesc despre cum mi-am pierdut eu visul meu de a deveni jurnalistă. La începutul facultăţii îmi doream prea tare ca atunci când mă fac mare să fiu o jurnalistă nişată pe cultură. Şi am şi început să mă perind prin tot felul de redacţii timişorene. Eram ca Federer. Carismatică şi făceam tot ce făceam din pură pasiune. El s-a ales cu nişte mulţi bani în cont, eu - cu experienţa. Dar nu conta, asemănarea constă în plăcerea cu care făceam toate astea. La un moment dat scriam la trei publicaţii online în acelaşi timp, câteva articole pe zi. De plăcere. De fiecare dată când îmi vedeam articolele publicate, parcă câştigam un Grand Slam. Oh, ce vremuri frumoase. Au trecut trei ani şi după ce am încercat tot ce mă interesa pe plan jurnalistic, am decis să mă retrag. Sigur, şi acum mai aţipesc câteodată gândindu-mă la cât de fain va fi când voi fi corespondent de la Cannes pentru ceva mare ziar din România. Scriu despre filme and stuff. Sau cum ar fi să fac interviuri revoluţionare cu personalităţi de top, şi aici nu mă refer la Bieber, ci mai degrabă: James Hetfield, Bob Dylan, Anthony Kiedis, Roger Federer, Novak Djokovic, Quentin Tarantino, Woody Allen, şi alţii de la noi pe care nu-i voi numi...
După trei ani de facultate, în care mi s-a demonstrat că degeaba eşti silitor şi serios, că mai mult tupeul contează şi neseriozitatea, am început să urăsc jurnalismul din tot sufletul meu. Nici măcar nu vreau să mai aud de meseria asta vreodată. Facultatea asta m-a distrus. Talent, nu cred să fi avut vreodată, poate credeam asta la un moment dat. Şi iată că m-am repetat de enşpe ori. Eleganţa vine odată cu vârsta. Deja am devenit o leidi. Am un comportament adecvat unei doamne, şed picior peste picior şi nu mai iau poziţia de bad guy, recte, picior peste picior, dar în altă manieră. Am şi o colecţie impresionantă de rochii vechi aka vintage. 6 la număr. Credeam că am tăria lui, să domin seturile sau măcar să revin în setul patru şi să-l nenorocesc pe Djokovic, dându-le tuturor speranţă că voi învinge. Dar s-a dovedit a nu fi aşa. Am pierdut finala de la Wimbledon. Acum, că am trecut toate astea în revistă, consider că există multe asemănări între mine şi cel mai osom om de pe planetă, Roger Federer.
Diferenţa e că Federică a avut şi încă are lumea la picioare, fiind şi acum cel mai bun tenismen la nivel mondial, iar eu... eu sunt o actuală fostă jurnalistă în devenire. M-am retras. Am renunţat la vis.

112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .

„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

nothing left to say

Viaţa mea, cel puţin în momentul ăsta, e o analogie a unei situaţii în care un om citeşte nişte fragmente dintr-o carte, pasaje, dar trebuie să revină mereu şi mereu, pentru că nu a acordat niciun gram de atenţie acţiunii. Iar atunci când în sfârşit e atent, nu se implică deloc, cartea nu-i transmite nimic, nu prea l-a atins. Eu sunt omul.
Mă uit la Friends, mă uit de fiecare dată când vreau să mă înveselesc. Dar cumva îmi amintesc că am minunatul talent de a-mi îndepărta prietenii.

 Până acum, am crezut şi eu, ca orice persoană normală, că vina le aparţine lor, celor ce au plecat de lângă mine. Dar deja s-au întâmplat prea multe, în acelaşi timp. Colega de apartament, una dintre cele două, mă face să mă simt mereu ca un nimic. Şi asta se întâmplă când şi ea, surprinzător sau nu, tinde spre zero. Oh, mi-e dor de matematică. Într-una din serile-de-fapt-noptile-înspre-dimineţi am visat că pentru a intra în licenţă trebuia să rezolv o ecuaţie, acşăli, să dau un examen din matematică. 3 părţi, ca la BAC. Dar ecuaţia asta era în prima parte şi se ramifica în alte două, fiecare cu două răspunsuri posibile.În visul meu, era foarte uşoară, doar că eu nu am putut s-o rezolv. Şi, să fim serioşi, eu sunt la jurnalism, nu am treaba acum cu matematica. Poate ea are treburi neterminate cu mine şi vine ca o stafie în vis, să mă avertizeze, gen: profa ta de mate din liceu avea dreptate, eşti varză, acum hai să lucrăm puţin la o ecuaţie simplă. Mbine, în ultima vreme, de când a fost înmormântarea, am nişte vise ciudate. Ciudate rău de tot. Într-o dimineaţă - pentru că acum adorm doar înspre dimineaţă -  am visat că aveam un prieten, ceea ce e destul de ciudat din moment ce mai sunt doar vreo 3 oameni alături de mine; aveam un amic, cu un păr afro, aducea puţin cu tipu' ăla de la XFactor, Jamie Archer, şi se făcea că eram la un concert de-al trupei AC/DC sub un pod oarecare. Doar că Angus Young era Jamie. Oricum, după concert, obişnuiam ca eu să mă împrietenesc cu nişte oameni şi-i duceam să-l cunoască pe ăsta micu'. Iar el se ocupa de ei. Cu un fierăstrău. Şi alte unelte de ciopârţit. Deci, era un fel de Dexter. Nu ăla cu sora lui proastă, celălalt... serialul. Era destul de ciudat că niciodată nu observa nimeni dispariţia acelor oameni, iar eu întrebam mereu cum a decurs operaţiunea, cu toate că văzusem cum săreau stropii de sânge. Ciudat, nu?

Oricum, nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre faptul că am rămas singură. Mi-e frică de abandon. Şi abandonul mi-i se întâmplă acum. M-au părăsit două făpturi care au însemnat destul de mult pentru mine. Mult. Vezi, dragă jurnalule, cât de tâmpită sunt? În loc să fiu afectată de decesul unchiului meu, eu tot la faza asta mă gândesc. Trebuie să recitesc nişte pasaje, să înţeleg despre ce e vorba. Şi să le acord atenţie oamenilor care mai merită, şi slavă Creatorului Nostru (tot cu N, pentru că totuşi, trebuie să Ne respectăm), merită! Şi nu sunt genul acela de oameni care să te determine să faci ceva ce nu vrei, dar o faci, pentru că ţii la ei. Şi sufăr. Şi nu mai suport nimic. Totul mă afectează. Nu mai pot gândi limpede. Iar problemele reale mă lasă rece. Parcă nici nu ar exista. Nu mă înţeleg şi aş vrea tare mult să încetez în a mai încerca să o fac (gen, să mă înţeleg pe mine, mă. m-). Aş vrea nişte linişte în sufletu' meu prost.

Interviu cu cea de-a patra putere în sat

E cunoscut atât pe plan local, cât şi pe plan regional. Are tot ceea ce trebuie să aibă un bărbat: ten masliniu, personalitate, faimă, tractor şi bani. Mi-am dat seama că mă ştiu cu acest om de ceva vreme şi nu am profitat. Din punct de vedere jurnalistic. Şi, ţinând cont că în primul an de facultate am îndrăznit să scriu asta, cu o altă personalitate a vieţii mele, adică Bubu, m-am gândit să mai încropesc un interviu. Un superinterviu cu cineva din presă. Sau, mă rog, va fi în presă, sau nu... Oricum, moment publicitar, în anul doi, şi în prezent, mă ocup de asta.

Începem?

    Când vrei

Multă lume nu are idee cu cine fac acest interviu, deşi e paradoxal, din moment ce toată lumea ar trebui să ştie de dvs., aş dori să vă faceţi o scurtă prezentare, domnule. şi aşa începe minunatul interviu, gen

   Aha… Scurtă prezentare?! un fel de băiat perfect cu mici defecte, îs ceea ce ai căutat toată viaţa ta!

Sunteţi amuzant, domnule. Să  trecem la următoarea întrebare.

   Spune

Toată lumea din lume ştie despre averea enormă pe care o deţineţi, mai ales despre tractor. Aveţi un tractor mai cunoscut decât găina Iuliei Albu. Cum aţi strâns aceasta avere şi ce le transmiteţi Iuliei albu + găinii ei?

   Averea o să o moştenesc, au muncit părinţii. Păi, ce să zic, te naşti vedetă, aşa e şi în cazu’ tractorului, de când a ieşit din fabrica, se zvoneşte că ar fi fost în nişte filme, ca recuzită.

Deci, cum ar veni, e şi faimos. A apărut cumva în filmele lui Nicolaescu?

   Evident, tot timpu’ apela Nicolaescu la fostu’ proprietar.

Poate că faima dvs. se datorează tractorului celebru şi ultraperformant ce mai traversează din când în când  lanurile satului. Însă ceea ce mă nedumereşte pe mine este faptul că sunteţi şi un bărbat dorit. Care e secretul, Casanova?

   Îţi dai seama că nu îl pot dezvălui, îs bărbat misterios... atat îţi zic...

Arrr! Dublu arr, aş putea spune

După ce că aveţi toate calităţile pe care o femeie le doreşte la un bărbat, adică faimă, un ten măsliniu, bani şi tractor, mai sunteţi şi fotbalist, mai exact atacant la Şoimii Ghizela. Pe când în Champions League??

   Curând, nu îmi doresc să mă plafonez la acceastă echipă, nu se doreşte performanţă, plec!

Aţi întâlnit până acum vreun idol? din fotbal, gen.

   ... să zicem ca semăn mult CR7

...bine, bine, dar de întâlnit, aţi întâlnit pe cineva?

   Nu.

Să înţeleg că nu.

Aş dori să mergem mai departe cu acest interviu şi vreau să ştiu un detaliu, un mic secret – nu-i  asa? (insert here vocea Andreei Marin fostă Bănică Jr) – din viaţa matale. Dacă se poate din copilarie. Aţi avut jucării? (întreb pentru că unii au avut păpuşi din coceni)

   Din fericire situaţia materială le-a permis părinţilor să îmi facă pe plac

Aţi avut parte de-o copiăarie fericită?

   Foarte

Care este activitatea preferată în timpul liber? Nu ştiu cum de mai aveţi timp de timp liber.

    Încerc  permanent să îmi fac timp liber, îs o fire romantică, prefer să petrec timpul cu persoana iubită

Uuuuu, asta sună interesant, zic să explorăm aceasta zonă…

Ce activităţi întreprindeţi cu persoana iubită? în afară de cele evidente. Şi care nu s-ar pomeni într-un interviu de asemenea anvergură.

   Gătim împreună, ne uităm la filme, citim, lucruri care să ne întărească relaţia

Citiţi? Ce cărţi vă întregeşte biblioteca?

   Psihologice, legate de umanitate, lucruri spiritual şi alte chestii…

Bine că am atins şi acest subiect, pentru că urma să vă întreb ceva, şi anume: care e filosofia de viaţă, motto-ul după care vă ghidaţi întreaga existenţă, deviza care vă face să mergeţi mai departe? (Aţi înţeles ideea)

    Fă ce îţi place şi cu cine îţi place!

Interesant… acum, pentru că ne apropiem cu paşi repezi de sfîrşit, vreau să vă întreb: aveţi duşmani  în sat sau au murit?

   Am avut şi voi avea, sunt o persoană invidiată!

Iata-ne ajunşi la finalul interviului, domnule Brînză. Întrebarea mea sună cam aşa: dacă Becali manâncă orice aliment cu brânză, atunci pe cale de consecinţă, şi Brînză manâncă orice cu becali?

   Brînză nu înghite becali

J)) foarte inteligent, domnule.

Şi ultima întrebare – ştiu, am mai spus asta, da’ acuma e pe bune – este: e bine, domnule, sa fiţi a 4-a putere în sat (ştiţi, interviul m-am gândit să-l denumesc a 4-a putere în sat, deoarece într-un stat există 4 puteri, gen a 4-a e presa, iar dvs. faceţi journalism şi veniţi dintr-un sat)… jurnalism, nu journalism. Prea mă dau poeta uneori…

   A 4-a putere ?!?  mai degrabă prima!

Era un calambur… Deci nu vă consideraţi a 4-a, ci chiar prima

   Nu e evident?...

Domnule Octavian Brânză, vă mulţumesc mult pentru răbdare şi pentru răspunsuri! Şi poate într-o zi, facem o tură cu tractorul. Sper să mai fiţi deschis interviurilor!

   Cu siguranţă, să vă prezint domeniul familiei Brînză!

Vă mulţumesc! Noapte bună!

   O seară plăcută alături de cei dragi! Aş dori un link , când va fi publicat

Desigur, se face!

album faaain

Hei, hei, hei! Trecurăm şi de Crăciun, vine le Revel, iar eu... tot fără bucurii materiale sunt. Oricum nu pun preţ pe ele. Daaar, cred că făcusem cândva rubricuța aia penibilă, cu melodii, gen 3!!! în blogu' meu..., unde am scris despre el, K-lu! În sfârşit a scos un album întreeeeeg cu muzica lui specială! Şi am hotărât că ăsta îmi este cadoul de Crăciun şi an nou. Şi tot ce trebuie. Am muzică frumoasă făcută din fragmente ale filmelor româneşti, cum ar fi: Pistruiatul, Brigada diverse şi multe alte fragmente cu vocea lui Toma Caragiu. Pe lângă aceste fragmente, aparent are şi nişte remixuri ale pieselor Cea mai frumoasă zi, piesă a lui Alexandru Andrieş, sau melodiile Aurei Urziceanu şi Mihaelei Runceanu. Sună bine, sună bine de tot! Mă bucur că am un cadou chiar aşa frumos! Şi e fix de la el, K-lu! :D dacă e cineva curios, voi pune aici un link cu albumul! E un cadou, primiţi-l!

aparent, îmi place să fac crafturi

Cum mi-am petrecut al 34565 presupus sfârşit al lumii

Şi acum, că tot ne-am luat un mare ţepoi de la poporul mayaş şi am aşteptat un zadar măcar un bulgărel de foculeţ, măcar un beţiv care tocmai se ridică dintr-un şanţ şi cu mâinile întinse, se îndreaptă agale precum un zombie spre un birtache - nu, nu am avut parte nici de foc din cer, nici de zombilăi... niciun extraterestru nu a aterizat să ne cucerească, rasa superioară ce locuieşte în centrul Pământului nu a urcat la suprafaţă să ne salveze... sunt tristă că nici măcar scenariul ăla nu s-a petrecut, scenariul meu preferat în care se spune că orice obiect îşi pierde proprietatea electromagnetică şi timp de 2 luni vom trăi ca nişte primitivi. Iar, mai apoi, nu trebuie să ne facem curaj să privim la ce e afară, că nu ne-am putea crede ochilor ceea ce am fi putut vedea. Şi asta pentru că multe lucruri pe care noi, în mod normal, nu le puteam percepe, vor fi fost superaccentuate şi erau capabile să ne înnebunească. Trist. Nu s-a întâmplat nimic. Dar nu despre asta vreau să scriu eu, aici, acum (a se citi în intonaţia Zânei Nu-i Aşa?), ci despre cu totul şi cu totul altceva.

Mbine, poate că are o oarecare legătură şi cu finalul, pentru că mi s-a întâmplat azi, adică 21 decembrie 2012. Nu ştiu dacă măcar nenorocitele de planete s-au aliniat cum trebuia. Aşa, reiau. Deci cum ar veni, eu am fost răcită cum nu am mai fost în toată viaţa mea, însă datorită Lui (şi nu mă refer la duamne-duamne) m-am făcut bine cu o zi înainte de sfârşit. Superb, nu? Ştiu. Şi dacă tot m-am făcut bine, trebuia să părăsesc şi eu, ca toate veniturile lumii, Timişoaoa. Trebuia să plec spre casă. Da, acesta este un articol demn de "aiurea în tren". Este mai mult decât demn. Şi, după ce am aruncat sacii de gunoi fix la gunoi, am plecat cu băgăjoiu' dupe mine. El avea bagajele lui, că doar mă îngrijise, şi am zis că oricum stau între două staţii de taxi, să aleg una din ele şi să iau un taxi, să merg la gară, să-mi iau bileţel şi gata. Dar, minune, ce să vezi în staţia de taxi??? orice om normal la cap s-ar fi aşteptat să răspund că taxiuri, dar tocmai alea nu erau. Aşa că am mers la o a treia staţie. Unde nu era, de asemenea, nicio maşină galbenă ce funcţionează pentru noi, oamenii fără carnete de şoferi. Sau cei care sunt prea beţi ca să mai poată conduce. Aşadar, toată lumea din lume era în staţia aia de taxi. Unii mai norocoşi, furau neşte taxiuri, alţii plecau spre obositele tramvaie. Am încercat să sun la firmele de taxi din Tm. Liniile erau ocupate, iar când am reuşit să fiu preluată de-o dispecerată dintr-asta, mi-a spus că nu sunt taxiuri disponibile, că-i o nebunie în tot oraşul. Nu ştiu unde se grăbeau toţi, poate fugeau de sfârşit. Oameni manipulaţi de media. Presaţi de timp, am făcut tot posibilul să ajungem în gară. Adică am aşteptat să pice ceva din cer, eram siguri că nu va fi un meteorit sau ceva, pentru că Busu nu pomenise nimic cu o seară înainte, plus că fusese îmbrăcat la fel de jucăuş ca în fiecare seară. Din cauza asta nu aveam nici umbrelă după mine. Mbine şi pentru că urăsc umbrelele şi prefer să fiu plouată, ninsă sau superprăjită de soare decât să car o umbrelă pentru protecţie. Aşa, am aşteptat şi un taxi şmecher se plimba prin faţa noastră. A fost luat de un tip, da' ne-am uns cu el la un taxi. L-am împărţit până la gară, acolo, am tuşnit-o spre casa de bilete. Şmaf, ditamai codoaia şi acolo, la toaaaate ghişeele. Am încercat din răsputeri să nu intru în panică, am aşteptat cuminte la coadă. Cu calm mi-am luat biletul şi... ţuşti, după tren. M-a ajutat El să-mi duc bagaju' până în compartiment şi acolo, surrrprrrizăăă, un fost coleg de liceu. Călătoria mi-a fost presărată de o echipă de clujeni ce mergeeau spre Cluj, şoc, care se ţineau de bancuri şi 4 sticle de vin. N-aveau tirbuşon, aşa că a fost un adevărat spectacol să-i văd chinuindu-se. Dar despre asta, într-o altă postare...

Dragă Moşule,

Bună! :D Hei, uite cum stă treaba. M-am gândit că ar trebui să-ţi trimit o scrisoare din când în când, cum ar veni: din an în Paşti. Ştiu că probabil nu vei avea vreme, că trebuia să-ţi dau un semn mai din timp, dar n-a fost să fie. Ştii ce vreau anu' ăsta? Fii atent. Nu-mi doresc nimic din atelierul tău colorat, poţi să cumperi ceva de pe drum. Vreau un ceva ce aş putea eu să fac cadou cuiva. Ştiu că sună aiurea, dar nu te enerva. Chiar nu prea mă pricep cu gestionarea banilor. Ştiu că-mi vei replica: da bine tu, pentru câini ai! Dar să ştii, moşule-ce-tânăr-eşti, că nu pariez de mult timp şi că nici măcar nu pot cataloga asta drept viciu. Nu sunt dependentă. Dar ştii tu cum e cu banii... E greu. Haide, mă, moşulică, adu-mi ceva ce aş putea da eu cuiva. Gen o carte, un boorcan de miere, un parfum - ăsta pentru tata. În rest, promit să mă las de toate chestiile pe care le fac acum. Deja la capitolul băuturi alcoolice am lăsat-o moaale de tot. Să ştii. Chiar sunt o fată cuminte. Moşule, cum mai stai cu durerea aia de spate? Sper că are Crăciuniţa grijă totală de tine. Da. Ştii ce ai putea să-mi aduci din atelier? cred că ai pe undeva nişte răbdare. Dintr-aia vreau. Multă. No, şi cam atât îmi doresc. Voi încerca la anu' să fiu mai cuminte, astfel încât să-mi pot permite să cer ceva şi pentru mine. Ceva material gen.
Să auzim numai de bine,
A ta Iuliana!
Muah!!!

SENZAŢIONAL!!!

Ce-mi mai pot dori de la viaţă? credeam că le-am nimerit pe toate. Ei bine, nu. Acum două minute am trăit dezamăgirea vieţii mele. Cred că am făcut un salt în timp, cred că am sărit într-un univers paralel. Unde nimic din ce ştiam eu nu e cum credeam. Se poate, se poate, deşi pare incredibil... Situaţia stă în felul următor: îmi place orezul cu lapte. Îmi place mult. Tocmai de asta, de fiecare dată când mi-e poftă, şmaf, îmi fac. Voiam să îmi fac şi în seara asta. Dar, mi-am spus că mai bine să reverific, pentru că în memoria mea nu prea pot avea încredere, drept pentru care am decis să deschid un goagăl. să văd cam care mai e treaba. Şi ce să vezi? am trăit în minciună toată viaţa mea!!! Nu în modul în care am învăţat să-l prepar se face. Incrediiiibiiiiil!!! Nuuuuuuu, pretenaaaaş, e diferit blană! Of... Deci nu am păpat până acum orez cu lapte ci o improvizaţie dulce... Duamne, aşa ceva. Dar acum că ştiu îl voi face exact aşa cum ar trebui. Of, duamne!!!

advertorial

Odată ca niciodată exista o ţară. Cu un bogat background cultural, dar şi de altă natură, oamenii se ajutau între ei. Erau primitori, respectuoşi, altruişti şi toate cele. Dar, cumva, când ei au ajuns să fie conduşi de nişte unii cu "stofă de conducători", oamenii au încetat a mai fi, cel puţin, altruişti. Fiecare pentru el. Tocmai de aceea eu vreau tare mult să mă îmbogăţesc, cât mai repede, dacă s-ar putea. Şi primul meu pas a fost în a găsi o cale prin care să fac asta. Am realizat că pot să fac un singur lucru, şi anume: brăţări. Acum visez doar să mă îmbogăţesc. Cineva de la o asociaţie le-a văzut şi mi-a spus să iau legătura cu ea cât mai curând să punem la cale ţara şi taraba mea de brăţări handmade. Dar, ce să vezi? a venit iarna şi târguri... canci. Aşa că promovez pe unde pot. Unii care mă au în listele lor de mess, vor primi nişte mass-uri deranjante, asta până când cumpără cineva. Când s-au achiziţionat primele 5 brăţări, şmaf, am terminat cu promovarea :D Ăsta sună puţin a şantaj... dar nu e :) soooo, promovăm şi aici.
Moment  publicitar:
Bună, sunt Iuliana şi eu ştiu să fac nişte chestii numite brăţări. Acum încerc să le vând. Dacă sunteţi interesaţi, accesaţi acest link: brrrrrrrrăţări!

V from… voyo!

Se făcea că era odată internet, unde libertatea era la ea acasă. Toată lumea punea filme şi filmuleţe pe internet, chiar dacă nu deţineau vreun drept asupra lor. Asta până când, nişte oameni au decis să înfiinţeze legile ACTA sau SOPA. Ceva ce opreşte oamenii din a folosi internetul în orice scop doresc ei. Ei bine, legile respective nu au trecut, iar libertatea a dominat, din nou, întreaga lume virtuală. Site-urile de seriale online ne încântau gratuit. Puteam să-l vedem pe mizantropul, sarcasticul, cinicul, ironicul doctor House oricând doreau sufleţelele noastre. Ne plac şi desenele animate, de aceea puteam vedea Family Guy sau The Simpsons. Desigur, sunt nenumărate seriale online pentru toate gusturile şi, mai ales, pentru buzunarele tuturor. Pentru că era gratis.

Între timp, la televizor, prea multe nu mai sunt de văzut. Mai sunt câteva televiziuni care cred că au rating datorită comediilor minunate făcute în propriile lor ogrăzi. Dar oamenii mai uită câteodată pe ce canal au lăsat, asta deoarece ei vizionau online câte un serial interesant. Ăştia cu televiziunea, mai exact SC ProTv SA aveau impresia că lumea adoră serialele de genul: Las Fierbinţi, Pariu cu Viaţa sau cel cu doamna Călinescu. Penibile. Ei au lansat de vreo doi ani, maxim, un site unde se pot urmări toate producţiile Media Pro integral. Însă, trebuie să scoţi banul. Că vorba aia... calitate. Ei bine, s-au păcălit singuri. Nimeni nu e curios să ştie cine ce rol are în Las Fierbinţi sau Spitalul de Demenţă. Nici chiar Happy Hour nu mai atrage public. Nu se uita nimeni, drept pentru care, ei şi-au luat jucăriile şi s-au dus la C.N.A. Să se plângă acolo că nu au audienţă. Şi să dea cumva în concurenţă, chiar să o elimine. CNA nu prea are ce să facă în cazul ăsta, nu-i poate opri pe deţinătorii site-urilor, însă poate face şi ea, la rândul ei, o sesizare la Poliţie. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşadar, timp de două zile, cel puţin două dintre site-urile gratuite cu seriale – vplay.ro sau cinemaxx.ro – nu au mai funcţionat. Ba pentru că s-a nimerit ca site-urile să aibă probleme de mentenanţă exact în acelaşi timp, pe aceeaşi durată, ba pentru că ar fi avut vreo legătura toată tevatura respectivă. Eu cumva cred în conspiraţie mult mai mult decât în coincidenţă, de asta înclin să cred că trustul Media Pro chiar a avut o legătură cu pauza site-urilor. Dar, iată că au rezistat şi au revenit în mediul virtual.

Ar trebui ca cei de la Pro să se ambiţioneze şi să producă şi ei ceva de calitate. Ceva ce să nu includă cântăreţi de manele şi fotomodele, destul de încete la minte. Nimeni nu mai gustă un astfel de umor. Şi pe cât posibil să interzică ceea ce face Florin Călinescu în serialul acela. Adică se observă cu ochiul liber că omul nu prea are mult talent actoricesc. Nimeni nu e dispus să plătească pentru a vedea nişte emisiuni şi seriale ce lasă de dorit. Acesta este şi motivul pentru care ne place să accesăm acele site-uri. Cu siguranţă că dacă ni s-ar oferi o alternativă mai bună, am plăti să vedem serialele ce ne sunt oferite, momentan, gratis. Dacă voyo ar da asta publicului, nu s-ar supăra nimeni. Dar asta e doar părerea mea.

ApocaLipsa

700 de milioane de oameni, adică aproximativ zece la sută din populaţia Pământului, ar putea muri în mai puţin de două luni. Asta pentru că, potrivit unei avertizări făcute pentru agenţia spaţială americană NASA de un monah tibetan, pe 21 decembrie planeta va fi afectată de fenomenul "zona zero", când dispare câmpul electromagnetic al tuturor obiectelor. Drept urmare, la ora opt dimineaţa, ora Moldovei, peste Terra se va lăsa bezna şi haosul - spune realitatea.net.

Deci da, două lucruri sunt clare: ApocaLipsa nu a mai fost amânată şi vine în 21 decembrie, ora 8, dar ora Moldovei. Vine, prietene. Şi nu glumă. Conform articolului ce l-am citit acu' vreo două zile, îi musai să ne ascundem în case, cu perdelele trase, în clipa în care haosul vine şi se aşază peste întreg Globul Pământesc. O colegă îmi spunea astăzi că ea are mare încredere în ceea ce zic tibetanii, că poate mayaşii... na, cu al lor calendar, şi-or fi spus: bă, am scris destul, ia hai să facem noi altceva. Şi de asta se întrerupe la 21 decembrie.

Aşadar, un monah tibetan prevesteşte lumea, anunţând-o să-şi facă provizii din timp, pentru că în luna “cadourilor”, Moşul vine şi ne aduce următorul dar: face în aşa fel încât Pământul va trece prin zona zero. Astfel, dispare câmpul electromagnetic al tuturor obiectelor. Proviziile trebuie să fie făcute pentru două luni, pentru că în ziua de 7 februarie - cu doar 7 zile înainte de ziua îndrăgostiţilor - şmaf, reapare acel câmp electromagnetic.

De asemenea, tibetanul recomandă ca noi să închidem geamurile şi să le acoperim cu perdele dense sau jaluzele. Nu trebuie să facem greşeala de a admira priveliştea, pentru că vom vedea şi auzi lucruri pe care în mod normal nu le precepem. În felul ăsta vom înnebuni. Aşa spune tibetanul, nu eu. Pe mine m-a prins ideea asta şi  mi-ar plăcea să ştiu ca măcar unul din scenariile astea care se tot scriu, săptămânal, nu neapărat să se adeverească, dar măcar să facă cineva un film sau ceva. Că mă interesează să ştiu cum vor decurge lucrurile.  Scenariul ăsta mă interesează tare mult. Cumva, am o plăcere bolnavă de a experimenta asta.

Oricum, după ce tot acest coşmar se va încheia (ce formulare am şi eu, clişee, domne’), umanitatea va învăţa mai multe despre spiritualitate. Se vor developa diverse învăţături spirituale, ştiinţifice  şi sisteme alternative de dezvoltare a individului. Dar asta doar în ţările dezvoltate. Deci noi nu avem cum să fim mai spirituali. Nu se poate şi asta e. Poate se activează toate chackrele. Poate o mare parte din România va muri, că la noi curiozitatea e mare şi deschidem uşa oricui. 

Dacă simte cineva nevoia să citească articolul, here it is.