Trei scaune într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.” Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .
„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină. Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…
