despre una, despre alta. colectiv şi presa

Trecu o lună. În cap. Lucrurile au revenit la normal pentru mulţi încă din prima săptămână. Pentru alţii, hashtagul colectiv a devenit un trend care te propulsează cumva în atenţia publicului. Iar toate javrele profită. Îmi permit să zic javre, pentru că javrele şi-au permis să ia în derâdere cam tot ceea ce a însemnat noaptea aia de 30, în felurile pe care ele, javrele, o cunosc sau stăpânesc mai bine. Problema mea cea mai mare este chestiunea televiziunilor. De ce? Pentru că îmi doream foarte mult sa fac jurnalism. Aveam impresia că poţi înfrunta orice dacă ai adevărul de partea ta. Pentru că mai credeam foarte tare în funcţiile alea 5 ale mass-media (informare, interpretare, de legătură, de culturalizare şi divertisment). La noi nici măcar nu se bagă în seamă funcţiile astea, darămite să se aplice. Pentru televiziuni toată nebunia cu incendiul din colectiv a fost un prilej bun de a face audienţă. Fiecare televiziune prezenta tot alte versiuni şi abordau subiectul, pentru că doar asta a fost pentru mass-media - un subiect, din perspectiva bolnavă a fiecăreia. Spre exemplu, kanald venea cu explicaţii din astea, mistice, şi îi învinovăţeau pe satanişti, învinovăţeau piesele trupei şi numele, legau cam orice chestie de o prostie de-a lor. Pentru că asta înseamnă să informezi publicul, după părerea kanald. B1 şi restul televiziunilor care doar se vor a fi televiziuni de ştiri prezentau tot felul de căcături în care politica era băgată maxim. Fiecare televiziune în parte, de fapt, dădea publicului ei ceea ce el oricum gândea. Pentru că aşa şi l-a educat fiecare canal tv în parte.
Gherghe cu Măruţă se băteau în preoţi şi martori de tot felu'.

Cel mai mult mă enervează mişelia antenelor. Astea chiar nu au făcut altceva decât să prezinte mizerii. Am crezut că eu am criticat posturile din trustul intact, na, din pură subiectivitate, că nu-mi plăcea mie de obosiciunea de gâdea şi celălalt, expertul în stat pe scaune în şpagat. Am zis că m-am înşelat eu în privinţa antenelor, pentru că, hei - ce să vezi? - organizau un teledon pentru ajutarea răniţilor şi a familiilor acestora. Am crezut, uite bă, i-am judecat greşit pe oamenii ăştia până în ziua de azi. Pentru că am pus botu' când am crezut că îi ajută pe bune. Şi când colo, ce-mi dau mie antenele? Un spectacol ieftin, un spectacol mai prost ca un bâlci din ăsta de sat la vreo sărbătoare mare. Lipseau lăutarii. A, nu, nu lipseau, pentru că erau şi ei acolo şi se lăudau cu sumele uriaşe pe care le donau. Antenele, la un teledon, cheamă copiii femeii de serviciu, în faţa camerelor, pentru a le spune că vor avea o casă nouă. Bun, mi-am zis, bă măcar atât. Dar, imediat după anunţ, gâdea îi întreabă pe copii dacă ştiu cine e personaju' din faţa lor. Şi hai măi, nu mai fiţi trişti, ce dacă v-a murit mama, în flăcări, măcar uite, vă zâmbeşte Pepe. BĂ. Pepe. Era cineva curios de Pepe??? Cum bă, să faci aşa ceva? Cum îi posibil să îţi baţi joc de nişte oameni în halu' ăla??? În fine, după teledon, invită pastorul gâdea în emisiune, nişte oameni care cumva au fost în seara aia în club. Şi ce să vezi? Ş nişte politicieni şi lingăul-şef, Ciuvică. Oamenii normali, evident că erau deranjaţi de prezenţa politicienilor în emisiune, iar Ciuvică începe să le ia apărarea jegurilor costumate în ceva politicieni care dorm prin Parlament şi mi-i pun pe ăştia la colţ. Curva de Ciuvică, exact. Şi curva de Badea, evident că intervine, tot pentru a-şi apăra dragii politicieni. Şi cel mai penibil e că m-am putut uita la asta. Iar când m-am arătat revoltată, o fostă colegă de facultate, şi care acum munceşte la A3, vine cu argumentul suprem: dacă nu îţi place, schimbă canalul. Da, io tre' să schimb, nu ei tre' să înveţe să fie oameni, eu trebuie să schimb. Bă, ăsta e argument? E ultimul pe care trebuie să-l dai. E egal cu ăla folosit atunci când rămâi fără ceva de spus şi tot ce poţi să scoţi pe gură e: eşti prost. M-aş fi mulţumit cu un răspuns de genul ăsta, da' să-mi zici, schimbă postul dacă nu îţi place, mi se pare de cel mai mare căcat.
Ce mă linişteşte totuşi e faptul că audienţele astea pe care le fac televiziunile sunt mici, oricât de mari ar fi ele prezentate. Oamenii sănătoşi la cap au renunţat să se mai uite la toate mizeriile. Unii nu au televizoare, alţii se uită la canale mult mai tari decât prostiile infecte româneşti. Şi mai sunt oamenii ăia care merg la festivaluri rock. Da, pentru că îi doare undeva de porcăriile prezentate şi date drept adevăr suprem publicului. Oamenii ăia măcar s-au mobilizat şi s-au ajutat între ei.

Dar hai, că până la urmă totul e bine. Barabancea poate să se exprime aşa cum poate ea pe teve, şourile de ultimă speţă pot continua. Şi poate e mai bine aşa. Decât să mai fie târâţi oamenii ăştia prin noroaiele mogulilor, pentru un punct, două de audienţă.
Şi închei exact cum a încheiat azi Mihaela Călin observatorul (adică ştirile de la antena1): suntem de 30 de zile în doliu. Şi pentru că e sărbatoare  astăzi, vă doresc distracţie plăcută în continuare!

Cum mi-am petrecut al 34565 presupus sfârşit al lumii

Şi acum, că tot ne-am luat un mare ţepoi de la poporul mayaş şi am aşteptat un zadar măcar un bulgărel de foculeţ, măcar un beţiv care tocmai se ridică dintr-un şanţ şi cu mâinile întinse, se îndreaptă agale precum un zombie spre un birtache - nu, nu am avut parte nici de foc din cer, nici de zombilăi... niciun extraterestru nu a aterizat să ne cucerească, rasa superioară ce locuieşte în centrul Pământului nu a urcat la suprafaţă să ne salveze... sunt tristă că nici măcar scenariul ăla nu s-a petrecut, scenariul meu preferat în care se spune că orice obiect îşi pierde proprietatea electromagnetică şi timp de 2 luni vom trăi ca nişte primitivi. Iar, mai apoi, nu trebuie să ne facem curaj să privim la ce e afară, că nu ne-am putea crede ochilor ceea ce am fi putut vedea. Şi asta pentru că multe lucruri pe care noi, în mod normal, nu le puteam percepe, vor fi fost superaccentuate şi erau capabile să ne înnebunească. Trist. Nu s-a întâmplat nimic. Dar nu despre asta vreau să scriu eu, aici, acum (a se citi în intonaţia Zânei Nu-i Aşa?), ci despre cu totul şi cu totul altceva.

Mbine, poate că are o oarecare legătură şi cu finalul, pentru că mi s-a întâmplat azi, adică 21 decembrie 2012. Nu ştiu dacă măcar nenorocitele de planete s-au aliniat cum trebuia. Aşa, reiau. Deci cum ar veni, eu am fost răcită cum nu am mai fost în toată viaţa mea, însă datorită Lui (şi nu mă refer la duamne-duamne) m-am făcut bine cu o zi înainte de sfârşit. Superb, nu? Ştiu. Şi dacă tot m-am făcut bine, trebuia să părăsesc şi eu, ca toate veniturile lumii, Timişoaoa. Trebuia să plec spre casă. Da, acesta este un articol demn de "aiurea în tren". Este mai mult decât demn. Şi, după ce am aruncat sacii de gunoi fix la gunoi, am plecat cu băgăjoiu' dupe mine. El avea bagajele lui, că doar mă îngrijise, şi am zis că oricum stau între două staţii de taxi, să aleg una din ele şi să iau un taxi, să merg la gară, să-mi iau bileţel şi gata. Dar, minune, ce să vezi în staţia de taxi??? orice om normal la cap s-ar fi aşteptat să răspund că taxiuri, dar tocmai alea nu erau. Aşa că am mers la o a treia staţie. Unde nu era, de asemenea, nicio maşină galbenă ce funcţionează pentru noi, oamenii fără carnete de şoferi. Sau cei care sunt prea beţi ca să mai poată conduce. Aşadar, toată lumea din lume era în staţia aia de taxi. Unii mai norocoşi, furau neşte taxiuri, alţii plecau spre obositele tramvaie. Am încercat să sun la firmele de taxi din Tm. Liniile erau ocupate, iar când am reuşit să fiu preluată de-o dispecerată dintr-asta, mi-a spus că nu sunt taxiuri disponibile, că-i o nebunie în tot oraşul. Nu ştiu unde se grăbeau toţi, poate fugeau de sfârşit. Oameni manipulaţi de media. Presaţi de timp, am făcut tot posibilul să ajungem în gară. Adică am aşteptat să pice ceva din cer, eram siguri că nu va fi un meteorit sau ceva, pentru că Busu nu pomenise nimic cu o seară înainte, plus că fusese îmbrăcat la fel de jucăuş ca în fiecare seară. Din cauza asta nu aveam nici umbrelă după mine. Mbine şi pentru că urăsc umbrelele şi prefer să fiu plouată, ninsă sau superprăjită de soare decât să car o umbrelă pentru protecţie. Aşa, am aşteptat şi un taxi şmecher se plimba prin faţa noastră. A fost luat de un tip, da' ne-am uns cu el la un taxi. L-am împărţit până la gară, acolo, am tuşnit-o spre casa de bilete. Şmaf, ditamai codoaia şi acolo, la toaaaate ghişeele. Am încercat din răsputeri să nu intru în panică, am aşteptat cuminte la coadă. Cu calm mi-am luat biletul şi... ţuşti, după tren. M-a ajutat El să-mi duc bagaju' până în compartiment şi acolo, surrrprrrizăăă, un fost coleg de liceu. Călătoria mi-a fost presărată de o echipă de clujeni ce mergeeau spre Cluj, şoc, care se ţineau de bancuri şi 4 sticle de vin. N-aveau tirbuşon, aşa că a fost un adevărat spectacol să-i văd chinuindu-se. Dar despre asta, într-o altă postare...