Malvina: Admir viaţa în sine

Pe tren. După mai bine de o lună mă duc puţin până acasă. Trenul şi-a schimbat ora şi linia. Nu mai pleacă la 8:09, nu. Vine şi pleacă mai tărziu cu 13 minute şi două linii. Mai puţin şi-s acolo. Încă vreau două ore. De data asta am avut noroc. Am nimerit oameni faini. O tanti c-un Andrei de vreo5-6 ani. Ce frumos îi citeşte poveşti. Când o să am copii - dacă o să am - aşa o să fac şi eu, le voi citi poveşti. Mie nu mi s-au citit când eram mică. Kind of trist. Andrei tot ascultă şi face comentarii pe marginea conversaţiei reginei cu oglinjoara. Mămica îi citeşte cu o voce caldă, calmă, Albă-ca-Zăpada. Şi nici cu piticii nu-i Andrei în clar. El nu ştia de existenţa vreunui pitic sfios. Era doar Voiosul, nicidecum Sfiosul. Îi explică, dar el nu acceptă pitici sfioşi. Toţi sunt voioşi sau morocănoşi. Acum au plecat de lângă mine. Şi-au luat oul cu surpriză şi s-au mutat. Pentru că nu era locul lor aici. S-au mutat mai încolo, iar în locul lor au venit o duamnă plus her child. Fetiţa ei pare destul de timidă, are un zâmbet pe care vrea să-l ascundă undeva în podeaua trenului. Şi două codiţe împletite invers. Jackie. Nu Alexandra sau Andreea, nici chiar Maia sau Ilinca, sau cum se mai poartă acum: Sofia sau Mara. Nu, prietene. E englezoaică, cică. D-aia o cheamă Jackie. M-am gândit la That 70's show. Poate şi-l găseşte pe Michael. Jackie e destul de ciudată... se trezeşte vorbind singură. Spune doar: Apa... şi râde. Vorbeşte mult... singură. Nice. Eu citeam "In Vitro" a Danielei Raţiu (am fost şi eu la un festival internaţional de literatură - tre' să amintesc despre asta, altfel nu se pune că am scris pe blog)  - care a costat doar 5 lei. Citeam, şi citeam, şi bâţâiam  c-un picior. Cu stângul. Aparent, fac progrese în diferenţierea stângului de dreptul.  Şi bâţâi, şi bâţâi, şi citesc, şi bâţâi, şi citesc, şi bâţâi. Piciorul mi-a fost oprit de două degeţele  ce s-au aşezat imperativ pe genunchiul meu. Mama ei îmi observă brăţara de la mână. Am o brăţară frumoasă din pietre verzi. De la muzeul Antipa. Mă întreabă dacă e un anumit fel de pietre şi bolboroseşte vreo trei denumiri. Nu am realizat ce-o zis. I-am spus că habar nu am. Ea ne-a mărturisit că o atrage chestgia asta cu chackrele, pietrele preţioase, aură şi tot ce trebe. A scos din geanta ei o piatră sferică, roz. am dat să pun mâna pe ea, dar duamna a închis pumnul şi mi-a comunicat că nu e în regulă s-o ating. Că acolo e toată energia ei. Şi dacă vreodată voi primi vreo bijuterie, gen moştenire de familie, s-o depurific, că iau energiile strămoşilor şi "nu-i de jucat cu asta". Are ş-un dragon de jad acasă. Verrrde. Deci da. Iar Malvina admiră viaţa în sine. Eee, lasă... Îi trece. Păi ce să şi admire? A mai experimentat ea  altceva în afară de propria-i viaţă? Bine că e pă teveu.
Azi dimineaţă, înainte să mă trezesc, vorbeam cu al meu despre mitul Lucky Strike şi cum duamna de la magazin, mi-a spus că poate e, poate nu e adevărat. Al meu m-a îmbrăţişat şi am oprit alarma ce mi-a întrerupt îmbrăţisarea.

almost the end.

O oră întârziere are trenu’. Stau în mijlocul câmpului. Tot trenul staţionează, cu tot cu noi. Ochii-mi sunt umezi. Am tot făcut curat, am spălat cristalinul cu secreţia aia din glandă lacrimală. Plâng întruna. Că am plecat, că e acolo – în timp ce eu îs în mijlocul câmpului, că urlă mama la mine de-mi strică difuzoru’ telefonului, că nu-mi pot controla emoţiile, că mi-e sete, că nu am avut timp suficient şi am alergat de nebună după tramvai, că mor de sete, că nu am avut suficienţi bani de bilet, că mor de sete, că a trebuit să îmi dea o tanti nişte bani ca să pot urca în tren în regulă, că mor de sete, că mă dor mâinile, că urlă mama, că nu mă pot controla, că ei vor ieşi în seara asta, că eu îs în mijlocul câmpului, că nu-i aud vocea, că mor de sete, că nu-i mai văd ochii şi zâmbetul lui minunat, că mor de sete, că nu pot să-l ating, că nu mai am nimic şi că mor de sete.

Da. Nu mai am nimic, nici vlagă, nici suflet, nici inimă-n mine. Mai am o carte, un portofel mai-mult-decât-gol, un rucsac, două genţi pline şi grele, o oră şi douăzeci de minute întârziere, mai am un gust amar şi buzele crăpate. Şi urletele mamei. Şi atât. Vreau apă la 1,1 litri şi de ea ataşată persoana mea preferată.

Şi o apă cu bule...

tri li li lililili, la la lalala, la la lalalala!

Am mai povestit eu, oare, cum mă voi îmbogăți? Pentru că se va întâmpla. Nu știu cât de curând, dar lucrurile se mișcă. Și o să văd lumea, lumea-ntreagă! Sper să am şi însoţitor. Adică, să nu se îndoiască de calităţile şi talentul meu, ambele incomesurabile. Desigur, modestia nu-mi lipseşte. Ăsta da clişeu. Irelevant. Vreau să spun cum mă îmbogăţesc. Înainte de a fi o jurnalistă serioasă, care o să facă reportaje din întreaga lume şi o să stea de vorbă cu artişti importanţi, bineînţeles că o să fiu implicată şi în partea cu politica. Duamne, câte mai vreau să fac pe partea asta cu jurnalismul. Dar, înainte de toate, pun pe picioare o afacere. O să mă îmbogăţesc din făcut brăţări. Mai am un pic şi mă cred. O să-mi iau crush-u' cu mine prin lume şi o să vedem cele mai faine locuri evăr. Aş vrea să merg în Irlanda şi Islanda. Şi Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda şi... oh, nu mai ştiu. Ulterior, din imensa avere pe care o voi deţine, îmi voi achiziţiona o insulă. Dac-aş avea... o insulă...  O insulă frumoasă în Grecia. Că tot sunt la reduceri acuma. Mai aştept să scadă preţurile.
Va fi minunat, pur şi simplu, minunat!
[Mă dor ochii. Mă dor, mi-e somn, dar nu pot să dorm. Mâine, adică azi voi bea una din cele mai super cafele evăr. Sunt nerăbdătoare. Nu vreau să dorm, că mă ia frica. Nu-mi place liniştea noaptea.]
Am câteva comenzi, dijea. Totul merge pe comandă. Offf, va fi minunat. Abia aştept să-mi cumpăr o cărticică minunată după prima recoltă. Şmaf, am mai omorât un ţânţar. Da, sunt criminală în serie, zburd după ei, la 03:00 a.m. Se duc cele mai puternice bătălii aici, pe strada Ofcea, undeva în Timişoara. Nu mă pot concentra la brăţări... By the way, brăţeăile se pot vedea pe facebook-ul meu. Cine nu are... să-şi facă. Vorba profesorului meu preferat, care, din păcate, semestrul ăsta nu mi-a mai predat nimic. O să iau o pauză de două săptămâni, merg acasă, o să-mi doresc să fiu în Timi, că deh, acum am un motiv superserios. Şi înainte aveam, dar acuuum... Ai, ai, ai, puerrrto Rico! Aşa, stau două săptămâni, după care altele două prin Bucureşti! O să merg la TVR şi o să mă văd cu nişte oameni faini. Cel mai super e că merg cu oameni şi mai faini. Duamne... o să mă distrez. Finally the herbs come around!

eu vara bag somn. până la orele prânzului

Cea mai zi călduroasă pe care am trăit-o leitli. M-am trezit, că m-or trezit, altfel nu mă trezeam, şi cum m-or trezit, cum m-o lovit căldura. Am vrut să o sun pe mama, să-i zic de bine, că deh, e ziua ei, da' mi-o dat ocupat. Mă sună ea, dacă e. Nu mai am chef să scriu, deşi unul din statusurile mele de pe faţăcarte spune: am un chef nebun de scris. Dar mai am şi alte statusuri, gen: momentul ala grozav cand afara sunt peste 40 de grade la umbra, iar tu ai langa cel mai rece cola cu cea mai multa gheata din lume!!! - dar, desigur, cu diacritice. Ştiu că nu-i pasă nimănui de statusurile mele sau ce zic şi scriu, doar că Bubu, here comes Bubu, mă întrebase într-o zi că de ce nu mai scriu. Răspuns logic: că nu am ce, m-am plictisit, nu am chef. Aş scrie, dar cum doar tragediile din viaţa mea + frustrări, doar astea mă inspiră, iar totul e aşezat perfect, nu prea mai am ce să scriu. Tre' să mă calce cineva pe nervi şi cozi şi pe urmă scriu. Tot ce vrea Bubu scriu. Btw, că mi-e lene să scriu apropo, când mai facem un superinterviu cu un superom sau fix supertu, superbubu?
În altă ordine de idei, am pus de-o afacere din care mă voi îmbogăţi! Şi o să-mi cumpăr o insulă, dac-aş avea o insulă, şi iau numa' pe cine vreau acolo. Muhahaha!!! Da, sunt rea şi egoistă. Şi mai eram ceva, da' am uitat. Am pus, şoc!, spre vânzre, nu mai mult sau mai puţin decât PATRU, fix 4 brăţări, dintr-alea din noduri. Iar eu tot îmi aştept banii, oricum insula o voi avea!
Îmi vine a scrie şi nu am ce... Mi-ar plăcea ca ăsta să fie un blog frumos şi interesant, mai nou citesc blogul ăsta, că-i proaspăt. E un nou prieten pe care am impresia că-l ştiu de-o viaţă. Dar nu-l ştiu decât de câteva săptămâni. Ba nu, mai bine de-o lună. Deci, câteva săptămâni. 
Ah, daaaa, am fost la Radna şi cetatea Şoimoş. Am urcat ditamai dealu', să cucerim cetatea. Priveliştea e grozavă, călătoria superbă, cel puţin aşa mi-a părut mie. O să postez câteva poze pe aicişa.
Maaamaaaaaaaaa, la mulţi ani şi nu mai dormi vara!!!

creepy trips

Cred că voi plânge în momentul în care voi părăsi Timişoara pentru câteva luni. Zic asta, pentru că de dimineaţă, când mergeam spre gară, păsărelele ciripeau şi soarele abia răsărise. Şi-mi părea rău că trebuia să fiu acasă. O să plâng, clar.
- E liber?
- Desigur.
- E abia a doua oară când merg cu trenu', crezi că o să mă mute din vagon? Nu cred că aici e locu' meu.
Asta mă întreba o doamnă respectabilă, la vreo 30 de ani. Hainele-i atârnau, blondul spălăcit nu-i acoperea întreaga podoabă capilară. Rădăcinile brunete se luptau pentru supremaţie. Deşi era devreme, stimabila era pregătită pentru o călătorie cu trenul: tenişii cu scai, în loc de şireturi, o jachetă sport, nişte cercei sclipicioşi, rotunzi şi imenşi se prelingeau din lobii urechilor, o geantă de ultim răcnet, iar cireaşa de pe tort, aka masca de pe faţă - machiajul. Machiajul, ei bine, era fix ceea ce trebuia: pleopele ochilor erau mânjite cu un mix albastru-negru-mov, desigur, genele au fost de ajutor. Clipea de două ori şi-mi trecea toată senzaţia aia de căldură. Buzele ei mi-au atras atenţia, trebuie să recunosc, cărnoase şi conturate cu roşu şi umplute cu un gloss maro cu sclipici, denotau pură senzualitate. Cred. Nu mă pricep. Era şi inteligentă.
- Yes. No... I'm in the gara. Yes, in tren.
Vorbea la telefon.
- You know, i see photos of you and you are ok. And the girl is smiling. But, no problem. You know, my heart is suffer, but you are ok. It's my life, my heart, is no matter. If you want talk, come see me. Yes, in gara. And we talk. No, you like flat girls and I'm not flat. This is your problem. I no talk to you no more. Yes, last time. Bye!
Mă gândeam să o întreb dacă e ok, să o consolez cumva, că ştiu cum e să te doară sufletu', dar, m-am reîntors la jocul meu de pe telefon. Am zis că nu prea-mi pasă cu ce mahăr îşi pierd nişte unele timpul. Nu mă bag în problemele altora. Deşi, eram puţin curioasă. Nu la foarte mult timp după ce tanti ofta pe acolo, a urcat în tren o familie de surdo-muţi. Cred că am vazut cea mai frumoasă fată din lume, total opusul celei ce stătea lângă mine. Tot era natural la ea, nici urmă de machiaj. Pun pariu că vocea ei suna minunat, daca ar fi putut vorbi. Acum mă rodea curiozitatea. Avea şi un aparat foto interesant şi făcea nişte poze frumoase. Părea normală. Doamna respectabilă a plecat, întrebând: dar dumneavoastră ce loc aveţi?  Am petrecut două ore în tăcere şi mă enerva asta. Mi-am luat bagajul şi m-am pregătit să mă dau jos. Controlorul mă opreşte la o poveste, la finalul căreia, îmi întinde mâna. Nu ştiusem ce să fac, aşa că i-am întins şi eu mâna. Mi-a prins-o şi a pupat-o. De ceee??? Cred că m-am înroşit instantaneu.
- Mini-vacanţă plăcută să ai şi distracţie faină de 1 mai!
ce să şi faci?