Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur,
încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e
puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum,
faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag
plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele
obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în
care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself
– God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor
care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin,
beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum.
Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă.
Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum
ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic.
Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest
minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi
mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot
caut motive să beau. Şi atunci inventez
că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o
oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai
mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de
ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o
minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot
bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia
munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva...
eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor
adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o
scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de
dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri.
Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi.
Voi
considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai
mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun
singură întrebări and shit.
Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte
care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum
fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât
dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit
povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în
primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care
numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi
personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă
rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe.
Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu
un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am
adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi
preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote
sănătate fix aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu