A scrie sau a nu scrie? Acesta e răspunsul

Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur, încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum, faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself – God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin, beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum. Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă. Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic. Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot caut motive  să beau. Şi atunci inventez că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva... eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri. Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi. 

Voi considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba  fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun singură întrebări and shit. 

Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe. Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote sănătate fix aici. 

Cum mi-am petrecut al 34565 presupus sfârşit al lumii

Şi acum, că tot ne-am luat un mare ţepoi de la poporul mayaş şi am aşteptat un zadar măcar un bulgărel de foculeţ, măcar un beţiv care tocmai se ridică dintr-un şanţ şi cu mâinile întinse, se îndreaptă agale precum un zombie spre un birtache - nu, nu am avut parte nici de foc din cer, nici de zombilăi... niciun extraterestru nu a aterizat să ne cucerească, rasa superioară ce locuieşte în centrul Pământului nu a urcat la suprafaţă să ne salveze... sunt tristă că nici măcar scenariul ăla nu s-a petrecut, scenariul meu preferat în care se spune că orice obiect îşi pierde proprietatea electromagnetică şi timp de 2 luni vom trăi ca nişte primitivi. Iar, mai apoi, nu trebuie să ne facem curaj să privim la ce e afară, că nu ne-am putea crede ochilor ceea ce am fi putut vedea. Şi asta pentru că multe lucruri pe care noi, în mod normal, nu le puteam percepe, vor fi fost superaccentuate şi erau capabile să ne înnebunească. Trist. Nu s-a întâmplat nimic. Dar nu despre asta vreau să scriu eu, aici, acum (a se citi în intonaţia Zânei Nu-i Aşa?), ci despre cu totul şi cu totul altceva.

Mbine, poate că are o oarecare legătură şi cu finalul, pentru că mi s-a întâmplat azi, adică 21 decembrie 2012. Nu ştiu dacă măcar nenorocitele de planete s-au aliniat cum trebuia. Aşa, reiau. Deci cum ar veni, eu am fost răcită cum nu am mai fost în toată viaţa mea, însă datorită Lui (şi nu mă refer la duamne-duamne) m-am făcut bine cu o zi înainte de sfârşit. Superb, nu? Ştiu. Şi dacă tot m-am făcut bine, trebuia să părăsesc şi eu, ca toate veniturile lumii, Timişoaoa. Trebuia să plec spre casă. Da, acesta este un articol demn de "aiurea în tren". Este mai mult decât demn. Şi, după ce am aruncat sacii de gunoi fix la gunoi, am plecat cu băgăjoiu' dupe mine. El avea bagajele lui, că doar mă îngrijise, şi am zis că oricum stau între două staţii de taxi, să aleg una din ele şi să iau un taxi, să merg la gară, să-mi iau bileţel şi gata. Dar, minune, ce să vezi în staţia de taxi??? orice om normal la cap s-ar fi aşteptat să răspund că taxiuri, dar tocmai alea nu erau. Aşa că am mers la o a treia staţie. Unde nu era, de asemenea, nicio maşină galbenă ce funcţionează pentru noi, oamenii fără carnete de şoferi. Sau cei care sunt prea beţi ca să mai poată conduce. Aşadar, toată lumea din lume era în staţia aia de taxi. Unii mai norocoşi, furau neşte taxiuri, alţii plecau spre obositele tramvaie. Am încercat să sun la firmele de taxi din Tm. Liniile erau ocupate, iar când am reuşit să fiu preluată de-o dispecerată dintr-asta, mi-a spus că nu sunt taxiuri disponibile, că-i o nebunie în tot oraşul. Nu ştiu unde se grăbeau toţi, poate fugeau de sfârşit. Oameni manipulaţi de media. Presaţi de timp, am făcut tot posibilul să ajungem în gară. Adică am aşteptat să pice ceva din cer, eram siguri că nu va fi un meteorit sau ceva, pentru că Busu nu pomenise nimic cu o seară înainte, plus că fusese îmbrăcat la fel de jucăuş ca în fiecare seară. Din cauza asta nu aveam nici umbrelă după mine. Mbine şi pentru că urăsc umbrelele şi prefer să fiu plouată, ninsă sau superprăjită de soare decât să car o umbrelă pentru protecţie. Aşa, am aşteptat şi un taxi şmecher se plimba prin faţa noastră. A fost luat de un tip, da' ne-am uns cu el la un taxi. L-am împărţit până la gară, acolo, am tuşnit-o spre casa de bilete. Şmaf, ditamai codoaia şi acolo, la toaaaate ghişeele. Am încercat din răsputeri să nu intru în panică, am aşteptat cuminte la coadă. Cu calm mi-am luat biletul şi... ţuşti, după tren. M-a ajutat El să-mi duc bagaju' până în compartiment şi acolo, surrrprrrizăăă, un fost coleg de liceu. Călătoria mi-a fost presărată de o echipă de clujeni ce mergeeau spre Cluj, şoc, care se ţineau de bancuri şi 4 sticle de vin. N-aveau tirbuşon, aşa că a fost un adevărat spectacol să-i văd chinuindu-se. Dar despre asta, într-o altă postare...