Se afișează postările cu eticheta coma. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta coma. Afișați toate postările

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

CMFLDPP şi Sunetele Pădurii

O fi ăsta blog de lamentări personale, dar parcă subiectul de azi e vesel. M-am gândit aşa: din moment ce conține caracteristica "personal" eu zic că pot să scriu fix ce vreau eu. S-ar putea observa o oarecare notă de redundanță în ceea ce mai las pe aici, dar îmbătrânesc, uit şi nu îmi place sa recitesc ce scriu. Las aici bucăți de trăiri, căci despre asta este vorba. E colțu' meu.  Iar în colțu' meu accept prezența doar a câtorva oameni. Se ştiu ei, pentru că le-o şi zic. Iată, aceasta a fost o introducere destul de meh. Nici nu o să ghicească cineva despre ce vreau sa scriu decât dacă alege calea cea dreaptă, şi anume: răbdarea. 
Trăirea de azi nu poate fi cu exactitate descrisă în cuvinte. Nu am destule la dispoziție şi nici nu avem cuvinte atât de frumoase. Am şi eu o singură rază de bucurie/pasiune în viața mea: Coma. Sigur că primesc şi tot felul de înțepături din jurul meu, care în mod normal m-ar deranja. Ştii de ce îmi plac? Pentru că din greşeală am dat peste o piesă a lor care mi-a fost medicament. Fară niciun fel de exagerare. Pe oamenii din formația de la Bucureşti îi respect şi admir pentru tot ce fac ei. Ei ieri s-au gândit să facă cel mai fain cadou: varianta acustică a piesei Cel Mai Frumos Loc De Pe Pamant. Am zis că îi acord o zi, să las piesa să se aşeze şi mai frumos pe suflet şi pe urmă, dacă şi pot, să vorbesc despre ea. Dar nu funcționează, se pare. Nu îmi găsesc cuvintele. Melodia mă poartă pe aripi de vis, înapoi în vremurile în care totul era bine. Îmi dă linişte sufletească şi-mi bagă-n sperieți fricile alea mari. Am senzația aia de plutire. De acasă. De durere alinată încet. De dor. De calm şi siguranță. Îi dau un simplu play şi năvălesc episoade întregi de stări bune amestecate cu un nod  în gât, nişte lacrimi în ochi şi: lasă-mă încă un pic acolo, unde pare totul perfect. Îmi vine întruna să spun mulțumesc. După ani de zile de adormit tot plângând, vin oamenii cu melodia asta şi totul s-a rezolvat. CMFLDPP mă ține şi în prezent şi în partea aia de trecut pe care încă o plâng. De parcă nu era de ajuns că m-a salvat, la propriu, Un Semn. Că de acolo a pornit obsesia. Şi nici nu i-aş zice obsesie, e locul meu de refugiu, mai mult. 
Ceva mai frumos nu am auzit la niciun artist, niciunde, nicicând. Catarsis complet. Asta e starea cred: te curăță de tot răul. Piesa de fapt e îmbrățişarea plină de afecțiune după care tot mai tânjesc. Şi liniştea. Îmi alungă până şi cele mai rele gânduri. Îmbrățişarea pe care nu o mai aveam de multă vreme. ştii, exact ca senzația aia de gol în mijlocul pieptului şi furnicături în stomac înainte să te întâlneşti cu crush-ul pe care îl pândeai de ceva timp. Nici nu mai contează cum trăiesc eu piesa, important e că ajunge cum şi unde trebuie. Mulțumesc Sorin (Gogoaşă), că ai vrut să faci ceva pentru pădurile noastre şi muĺțumesc Coma că ați acceptat să vă implicați cu minunăția asta în proiectul propus de cei de la Greenpeace. Recomand cititrea cu atenţie a descrierii piesei. Şi acum, minunea:





miercuri, 20 septembrie 2017

Coborâtă-n rai

Postare nouă. Nu, nu sunt deprimată, pentru că se pare că doar atunci am chef de scris. Sunt foarte fericită. Iar ăsta e celălalt motiv pentru care îmi place să expun tastările mele în mod, relativ, public. Am fost la Coma şi mi-a plăcut. De fapt, am fost hipnotizată toată ziua şi în seara concertului am intrat într-o stare de transă mult prea profundă ca să realizez ce mi se întâmplă. O singură zi îmbibată în trăiri neexperimentate până atunci. Am cunoscut-o față în față pe Ramona. Ramona fiind "sora" lui Cătă şi parte din familia Coma. Acum scriu cu palmele transpirate încercând să pun aici amintirile recente. Eram atât de fără aer înainte să o văd pe Ramo, iar când ne-am întâlnit, pur şi simplu, am avut senzația că o ştiu de mult timp. Am mers spre locul cu concertul, amândouă branduite cu Coma. La intrare, erau băieții care tocmai ajunseseră şi descărcau instrumentele. I-am cunoscut în mod oficial pe Dan şi Cătă. Foarte prietenoşi şi deschişi. Şi foarte faini. Am intrat şi am mers până la scenă, în spatele ei, adică. Lucru care mie nu mi s-a mai întâmplat până acum.  Când am dat sa plec de acolo, pentru că trebuia să alerg după una dintre organizatoarele Backyard acoustic season, Cătă m-a întrebat cum sunt şi mi-a spus să mă întorc. A fost aşa minunat. Concertul a fost absolut senzațional, s-a auzit impecabil, am cântat fiecare vers şi pentru mine chiar a fost cel mai fain concert la care am fost. Nu mai zic că în timpul concertului Cătă a început să vorbească cu mine: iuliana, cum esti? Iti place? Pe o scară de la 1 la 10 ce notă ne dai? Şi instant toată lumea a început să se agite. Cătă: vreau acum să o aud doar pe iuliana. Băăăăăă! Mor. Ramo i-a copt-o fratelui meu şi le-a spus băieților că era şi ziua lui. Aşa că după ce l-au întrebat, tot de pe scenă, câți ani face, i-au dedicat "Dor" în semn de la mulți ani. Oooffff. Dan a povestit tuturor cum Ramo şi cu mine ne-am întâlnit pentru prima oară în seara aia, numai şi numai datorită Coma. Desigur, verbalizând comentariile noastre de pe fb, într-o manieră foarte amuzantă. După concert a fost şi mai fain, şi asta tot datorită Ramonei. M-a luat cu forța şi m-a dus la ei. Eu le pregătisem cadouri, le-am croşetat nişte pene şi am copt nişte bâte de baseball. Şi ei păreau încântați. Matei (the greatest guitarist alive) cu Ramona m-au luat cu forța să mergem la Cătă să îi ofer şi lui brelocul cu sigla lor. Matei: Cătă, Cătă, hai să îți prezint o fată. Cătă: ne ştim, nu trebuie prezentări! Hei, iuliana! Şi atunci m-a îmbrățişat. Am murit în seara aia de câteva ori. Sau am fost în comă indusă. Nu prea îmi mai amintesc lucruri pentru ca emoții... dar ştiu că i-am îmbrățişat pe toți cei mai super băjeți din lume.
Înainte să plece, Cătă îmi făcea cu mâna de mai multe ori şi eram tristă ca pleacă. A plecat şi doar mă uitam în urma lor. Stăteam cu oamenii, cu care am venit, la masă şi dintr-o dată văd că se întoarce Cătălin. Mă gândeam că doar pentru organizatori sau ceva. Dar a venit la masa noastră şi m-a îmbrățişat şi pupat. Şi mi-a mai mulțumit înca o dată pentru cadou. A dat mâna cu băieții de la masă şi m-a mai pupat şi îmbrațişat. Şi eu nici măcar nu am putut să mă ridic de la masă sa îmbrățişez frumos, dar eram prea panicată. Deşi i-am promis lui Petru că nu îl voi mai stresa cu muzica lor, m-a luat un drag şi mai mare de ei. Aş vrea să pot să fiu Ramona măcar o perioadă şi să merg prin țară, la concerte. Ramona e absolut minunată şi sunt aşa fericită că am cunoscut-o. Am coborât în Rai.

duminică, 30 aprilie 2017

Dor

Am o senzație ciudată pe care nu ştiu exact cum să o descriu. Simt că în unele momente, atunci când glandele lacrimale se abțin să lase secreția lor să plece înspre afară,  şi gâtul mi se face nod, fix atunci în mintea mea se aude ceva. Sternul e lovit cu putere de un dor nostalgic, sacadat şi de nicăieri. "Mi-e aşa de dor... mi-e dor de..." şi aici vocea din mintea mea se încurcă. Nici ea nu ştie de ce sau de cine să îmi fie aşa.  Mi-e dor de acasă, dar nu chiar. Adică nu acolo vreau să fiu acum. Poate mi-e dor de cineva pe care nu am cunoscut încă. Parcă tânjesc să mă întorc acolo de unde am venit, dar nu e niciun loc cunoscut, în mod paradoxal. Sau am senzația că îmi lipseşte o singură îmbrățişare caldă şi sinceră, şi împăciuitoare, şi familiară, şi de demult. Poate mi-e dor de ultimul pupic pe obraz într-o dimineața rece, lăsat de cel ce a plecat de mult. Sau poate mi-e dor  de vechea eu. Nu. Nu m-am plăcut chiar aşa mult încât să-mi lipsesc. Mi-e dor de o pereche de ochi care mă privesc spunându-mi că totul e bine şi că orice s-ar întâmpla, nu voi fi singură. Aş umple golul ăsta cu ceva, dacă aş şti unde să îl găsesc şi mai ales dacă aş şti şi ce să pun în locul ăla.
Şi mai nou, mi-e un dor cumplit de un suflet care să îl aline pe al meu. Al meu a ars încet. Iar acum, periodic, trebuie să îi schimb bandajele, care trebuie smulse puternic. Cu tot cu bucăți de carne. Usturimea e din ce în ce mai cumplită. Vreau alinare.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Am ajuns la Orizont

Orizont. Album nou de la Coma. Eu l-am primit abia ieri. Mi-am făcut o precomandă pe getmusic. Punct ro. Da. Ca să fiu sigură că-mi ajunge pe mâini, în căşti, că îl am. Băjeții au scos album după 10 fucking ani. Auzisem că Un semn e pe album, la fel ca Document, Chip, Vezi şi Cel mai frumos loc de pe pământ. Cum naiba să nu vreau să îl am?  Pe urmă au dat celelalte două minunății: La hotar şi Orizont. Gata. Normal că e imperativ să îl am. Doamne. Chestia asta ce o scriu eu aici ar trebui să fie un fel de recenzie. Dar nu prea sunt în stare. Doar aştern aici impresia despre album. La prima audiție. Mă gândeam că nici nu există ceva trupă care să îmi placă mega-mult, dar despre care pot admite că au şi piese mai puțin reuşite. Nu e şi cazul celor de la Coma. De obicei tre' să spun că ceva nu îmi convine la o anumită piesă şi trec instantaneu la făcut ierarhii, cea mai ok piesă, melodia cea mai tare, una meh si una despre care probabil nici nu ar trebui să vorbesc. Voldemort-ul albumului. Dar nu. Gaşca asta se încăpățânează să scoată ceva extraordinar. Nici nu am preferată. Îmi place tot albumul. La nebunie. Fiecare piesă o ascult de câteva ori. Nu pot să cred ce versuri tari, deşi le face Cătă..., dar instrumentalul - rupe. Rupe. cel puțin pe Dor, Delicii şi Montagne Russe chitara aia e a doua venire a lui Iisus. Mă cam omoară albumu' ăsta. E singurul pe care am dat bani si nu regret nici măcar 50 de bani. Cum de obicei se întâmplă la altele.
Coma. Băăă, io o să intru în comă curând, nu mai am nevoie de absolut nimic. O să îl ascult vo' 10 ani de acu înainte. Are şi pana, da' şi bâta aia ce te nenoroceşte efectiv. Te ia Cătă pe Montagne Russe şi îți cântă frumos, chiar îți dă încredere că e în regulă să îl urmezi, dar după colț se află restul găştii, care stă la pândă cu instrumentele lor pe care nu se tem să le abuzeze. şi te lovesc cu muzica lor cum nici nu ai visat. Aş fi vrut să fiu nițel cârcotaşă, da' nu se poate. Nu am cum. Cred că senzația asta o ai când ajungi la orizont, chiar dacă pare imposibil, ză guys did it.
Tot ce trebuie să ştie un om care vrea să îşi achiziționeze albumu' e că merită să îl ai. Şi atât. Piesele sună într-un mare fel, eu cel puțin, nu am mai auzit ceva care să sune atât de bine vreodată. Şi Coma nici măcar nu era chiar preferata mea. Până când au dat Un Semn. I pitty the fool. Doaaamneeee! Sunt prea entuziasmată. Foarte, foarte fain şi cu muuuult peste tot ce s-a scos în materie de rock şi muzică în general,  la noi. Sau pe planetă. Eu îi bănuiesc că au făcut ceva pact cu diavolul să poată să facă aşa ceva. Aia e. Coma a impus standardul cu Orizont.

duminică, 8 mai 2016

CMFLDPP

De obicei, când băieţii de la Coma scot o piesă nouă vreau să ştiu imediat la ce se gândea Cătălin când a scris versurile. Şi ca să pot face asta o ascult până nu mă mai suportă nimeni din jur (which usually, is not that hard anyways). Ce vrea să ziiiicăăă??? ceeee?
Sunt ca o dependentă de heroină, nu că aş şti cum sunt dependenţii de heroină, dar lumea vorbeşte. Deschid youtube-ul, la fel cum îşi pregăteşte un narcoman doza necesară; cu multă grijă lovesc tastele în bara de căutare, exact cum fierbi substanţa aia maronie, într-o linguriţă folosind doar o brichetă; dau enter şi arunc un ochi peste rezultatele livrate de iutub, deja davaua e în seringă, garoul strânge braţul... nu trebuie să caut prea mult, e chiar în faţa mea. Înfig seringa, dau play şi mă întind pe spate, lăsând muzica asta frumoasă să îmi inunde sinapsele. PLAY!



Nici nu mai contează la ce se gândea sau ce voia să spună, care e povestea lui, atâta timp cât mie îmi spune fix povestea pe care o căutam. Povestea aia de care chiar am nevoie acum. Emoţii, ură, suspin şi dor şi drag şi vestitul "toate-or să treacă". E şi un pic ciudat cum îi atribui fiecărei piesă sensul potrivit. Ascult piesa asta cu zâmbetul pe buze, cu ochii închişi şi mă las să plutesc şi încerc să depăşesc poveştile "hectic" şi "morphine".

marți, 19 ianuarie 2016

mmb

Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.

Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)

Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/

În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:

1. nemesis


2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)


3. cum am crescut






duminică, 17 ianuarie 2016

muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron,  Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la  concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.

Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.

Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.

No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva) 





duminică, 15 noiembrie 2015

3!!! în blogu' meu: Coma

Toată nebunia asta care se întâmplă în lume mă scoate din minţi. Mă agit aiurea şi fără sens. Aşa că măcar eu să cad la pace cu propria-mi persoană. Să fac linişte în interior. Fac mici paşi spre mine. M-am văzut în îndepărtare şi nu vreau să mă sperii. Fac paşi mărunţi şi înceţi, pentru că acolo, în ungheru' ăla întunecat m-am lăsat la un moment dat. M-am părăsit în speranţa că mă voi integra într-un grup. Şi de atunci nici că am mai fost fericită. Am preluat personalităţile altora, visele unora, just to fit in. Acum, că am rămas singură, îmi tot reproşez lucruri, în loc să încerc să mă împac. Aşa că de acum înainte, mă concentrez pe lucrurile ce le-am lăsat cu vechea eu. Chiar aveam o discuţie cu un amic ce nu mai e în ţară, cum nu ne mai recunoaştem pe noi înşine, la modul că ne vedem în oglindă şi ştim sigur că ăia nu suntem noi. Mi-e un dor nebun de mine. Aşa că acum că am aflat unde m-am lăsat la un moment dat, mă îndrept spre acolo.
Primul pas: să mă întorc la muzica aia ce îmi place. De ce? De aia. 

Am doar Coma în lista de azi. Motivul? Muzica faină, versurile astea ce se îmbină armonios în tot decorul, mesajul pe care îl poţi interpreta cum simţi. Pentru că piesele ce le voi pune aici îmi dau senzaţia că numai prin piesele astea mă pot revolta, adăposti şi linişti. Şi mai e şi singura trupă de la noi - dintre alea care îmi plac - pe care încă nu am văzut-o live. Ceea ce poate să mă sâcâie maxim.

Prima piesă: Document


Chip


Iar cea de-a treia melodie, pe care o iubesc din tot sufletul e Un semn

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

colţu' meu

de ceva vreme tot vreau eu să scriu despre cum am început să-mi urlu depresia, despre cum am rămas singură pentru că pun prea mult la suflet orice, despre cum mi-e scârbă de tot ce îndrugă televiziunile şi cam de tot ce se întâmplă între graniţele noastre. fuck it. FUCK IT. da, mă las de depresie. m-am lăsat de prieteni care spun că sunt nebună şi pentru care am devenit o glumă, o tipă cu tot felu' de scăpări, m-am lăsat de ei. teveu' e o hazna la propriu. se prăbuşeşte tot. aşa că, în cădere, prefer să mă întorc în lumea mea, să-mi ascult muzica la care am renunţat de ceva vreme, pentru că doar ciudaţii ascultau aşa ceva (ziseră ei). aş fi zis că viaţa e prea scurtă şi bunul simţ e taxat. so, screw you guys, i'm going home. mă întorc la ei. pax!