100

Draga de Pikchiu mi-a trimis o cărticică grozavă zilele astea. O cărticică ce-mi va schimba viaţa, dacă o voi asculta... sper să mi-o schimbe. nu zic că nu am tot ce mi-am dorit vreodată, adică muzică în căşti şi oameni minunaţi în jur şi linişte şi multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar sper să fiu foarte bună în tot ce fac. asta vreau. vreau să ating un nivel destul de înalt, vreau să nu îi dezamăgesc pe ai mei, vreau să aflu mai multe, vreau să învăţ multe.

Cărticica e "The Secret - învăţături zilnice" de Rhonda Byrne şi are câte un sfat sau o îndrumare sau doar o învăţătură, iar pentru ziua de azi sfatul e: scrie pe o foaie de hârtie 100 de motive pentru care eşti recunoscător şi încearcă şi să simţi starea de recunoştinţă. Asta am făcut. acum. mă simt mai bine. nu ştiu dacă va trebui să fac asta zilnic, dar, a fost complicat. 100 e destul de mult. şi 10 e mult. dar, a fost ok. mâine e miercuri şi nu ştiu ce mă aşteaptă. voi vedea mâine...

mulţam pikchiu! mă voi revanşa >:D<

2,30

Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos moment din toată vacanţa mea, m-aş gândi să răspund că se întâmpla noaptea la ora 2 jumate.

Azi-noapte am ieşit afară, nu puteam să dorm de la căldură. Am vrut să stau pe bancă şi atât. Pe bancă era bunica-mea. M-am aşezat lângă ea şi ne uitam la stele... ele au luat curând formele poveştilor ei. Mi-a explicat o mulţime de lucruri... Mi-am dat seama, din nou, că sunt atât de norocoasă să existe omu' ăsta în viaţa mea. Şi că da, sunt o ignorantă... În loc să mă gândesc la cum să petrec mai mult timp cu ea, eu mă gândesc doar la ce dorinţe să-mi îndeplinească Universul... Oh. Un om mai minunat ca ea, nu prea am întâlnit. Un om care ştie să glumească, care îmi ridică mereu moralu', singurul om de care chiar îmi e dor când sunt departe de el. Bunica mea e bestială!

E matrioşca mea verde, pe care-o port la chei, în felu' ăsta e mereu cu mine. A trecut prin atâtea lucruri în copilăria ei, iar când mi le povesteşte, rămân şocată. Uneori îmi povesteşte acelaşi lucru, de mai multe ori, dar foloseşte aceleaşi cuvinte... tot timpu'.

Are o fata rotunda care nu-i trădează vârsta. E micuţă. Ca o matrioşcă.

Ne-am răcorit afară şi ne-a şi venit somnu'.

ich bin...

o sticlă. două sticle.

prima cu apă-bocnă, a doua cu sirop printre cireşe.

Ich încerc să învăţ Deutsch. Aber ist greu.

Ştiam cândva germană... aveam vreo 14 ani. În şase, am uitat aproape tot ce-am învăţat atunci. Mi-e dor să spun ceva frumos scuipând. Mi-e cald şi, demult, ne băteam cu apă. Acum, mă bate doar gându' unei bătăi cu apă. Am primit o leapşă, frumoasă, aber... o să-mi ia un timp până o voi şi posta. (Pikchiu, stai liniştită, o fac :D)

Mi-am spus că de la 20 de ani îmi începe viaţa, dar nu fac nimic decât să trândăvesc pe canapea şi să mă uit non-stop la seriale. La şase zile de la începutul noii mele vieţi, am făcut ceva ce nu voiam să fac cândva... am purtat o rochie. Şi nici măcar nu era verde, e albastră. Nu, nu am dovezi... Nu am îndrăznit să-mi fac poze în rochie. E dintr-aia... de vară. O vară plictisită. Nimic nu se întâmplă aici. Vara se evaporă lucruri şi oameni. Zici că-i Vestul Sălbatic aicişa.

Va trebui să-mi fac curaj şi să ies afară. Îi musai să ies... Dar e cald... şi... nu mai pot... respir O2 la mâna a doua... Das ist nicht gut. Am făcut brăţări... şi o să mai fac... Şi mi-am dat seama de ce nu mi-a urat un om important, pentru mine, "La mulţi ani"... cică nu face urări din astea. Ori uită, ori nu i se pare în regulă. Ştiu eu de ce-l venerez. Şi nici nu l-am întrebat, şi nici nu i-am bătut vreun apropo... Ach!

lkjnzunlkjş

îmi place să colorez cu noduri. de cele mai multe ori mă dor. fac cârcei la degete. şi ochii mă dor.

de la noduri.

colorez cu noduri pentru mâini. să înfăşor încheieturi.

sunt ceea ce mulţi ar cataloga: designer de mâini. designer pentru mâini.

nu, nu fac noduri pentru mâini, ci noduri să acopere mâinile.

îmi place să colorez cu noduri pentru mâini, până mă dor ochii.

nu de la culori. de la noduri.

if only

Mi-am stabilit un ţel. Mi-am dat seama ce vreau să fiu. Tocmai am decis cum arată viitorul meu. Nu, nu visez la o familie şi să am enşpe copii. Imaginaţia mea nu merge atât de departe.

Poate, dacă încerc să văd părţile bune din fiecare om, chiar şi părţile mele bune, aş putea schimba ceva. Nu lumea, evident. Deşi cred că lumea se schimbă în fiecare secundă. Îmi voi schimba viaţa. Voi avea mai multă încredere în mine şi lucrurile pe care le voi face. O să am mai mult curaj, mai multă voinţă, devenind un om exact aşa cum am sperat cândva să fiu. Niciodată nu am fost preferata cuiva. Chiar dacă mama ar citi asta, tot o scriu: de când s-a născut fratele meu, el a fost preferatul ei. Şi al tatei. Şi al întregii familii. Eu am fost doar sora mai mare care trebuia să aibă grijă de el şi să-l ia peste tot pe unde mergea ea. Am avut noroc cu bunicii. Pentru ei eram o persoană bună. La şcoală, am fost o elevă mediocră, cu toate astea simţeam o oarecare simpatie din partea unor profesori, datorită cărora sunt la jurnalism acum. Şi nu e vorba de vreun prof de română, nu, nu, nu. Acum, vreau să mă transform în preferata mea. Să mă plac măcar un pic mai mult decât îi plac pe prietenii şi oamenii din jurul meu. E ok să fii aşa. Cel puţin, aşa am auzit. Trebuie să cred eu mai întâi în mine, iar ceilalţi vor vibra în modul în care energia mea le spune să vibreze. Vreau să fac multe lucruri şi vreau să nu mai dau înapoi de la nimic! Eu îmi controlez viaţa, nu alţii! O să am o viaţă bestială!!!

Hei, viaţa mea tocmai a început!!!

god damn it!!!

Ok. Pe AXN se difuzează sezonul 9 din Stagiarii, which is ultimu' şi asta mă cam foarte întristează. De ce? Nu ştiu, dar am nervi. Am început să îl reiau. Ca şi cu The Big Bang Theory. Again and again. Am încercat să văd How I Met Your Mother, daaaaar... neah. Sunt amuzanţi tipii, dar prefer să apară sezonul 5 din TBBT.

Oricum, ieri am redescoperit muzica Paraziţiilor. Am ascultat ce am ascultat. Se pare că muzica - a lor, cel puţin - instigă. Dacă nu erau oamenii ăştia poate nici nu aveam prea multă poftă de... citit. De căutat. Dacă nu era Viţa de Vie, pentru mine nu exista "formaţia vocal-instrumentală" Paraziţii. Stoooop. Iarăşi am deviat. Ideea e că după ce am ascultat vreo două albume, m-am enervat. Foarte tare. Voiam pur şi simplu să-i strâng pe toţi oamenii pe care nu-i sufăr, într-un loc, şi să le induc o oarecare stare de agonie. Pe urmă am dat play sezonului 3 din Scrubs. Şi m-am mai liniştit.

Trebuie să mă reorientez. Să caut muzică fără mesaj şi seriale jalnice (cum ar fi Modern Family).

În altă ordine de idei, după ce am văzut cum ar trebui să arate o conversaţie om - om, în epoca în care am marele noroc să respir, am realizat ceva super important: sunt proastă. Toate discuţiile purtate de mine sunt puerile şi fără sens. Nu pot vorbi cu termeni elevaţi. Nu pot vorbi despre nimic. Nu mai caut o persoană după o perioadă mai îndelungată în care nu ne-am vorbit, iar înainte de asta eram foarte buni prieteni. Sunt naşpa. Vreau să am prieteni, dar îmi doresc aşa tare să fiu lăsată în pace. Mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc.

Mă voi reîntoarce la făcut brăţări, cântat o singură piesă, învăţată pentru o persoană super, restul melodiilor nu-mi mai par melodii. Şi da, voi suspina după Turk. Mult.

căci aşa mai fac când sufăr... mă alin.

În seara asta am realizat ceva ce trebuia să fi făcut de mult timp, dar nu mă voi plânge aici cu privire la acest subiect. Şi pentru că respectul de sine e undeva la demisol, voi încerca să mă dreg împărtăşind cu cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să acceseze tentativa nereuşită de blog, care este, şi voi posta ceva interesant. (believe it or not, you've made the right choice!)

Acest lucru pe care-l voi posta va fi motivul pentru care nervul optic va pulsa de fericire - dacă e posibil aşa ceva -, iar pata oarbă îşi va dori să fie capabilă să perceapă imagini - îmi cer scuze pentru lipsa de acurateţe de care dau dovadă, dar multe noţiuni ce ţin de biologie şi anatomie sunt uitate deja.

Tastez aici despre proiecţia 3D de acum aproximativ o săptămână, ce a avut loc pe Muzeul de Artă din Timişoara. Nu am fost prezentă în Piaţa Unirii, ci, mai degrabă, la peste 190 de km distanţă, dar totuşi... Mi-a făcut zilele suportabile.

Proiecţia este oarecum premieră în România. Zic "oarecum" pentru că a mai fost una în Cluj, însă nu a fost la fel de reuşită ca aceasta. Dar vai, se pare că laud mult prea mult proiecţia. Trebuie să vin cu dovezi. Şmaf!

fullscreen, please!

minunat sau ce?

Suntem copii, de-acum vom fi...

Nu-mi place să mă uit la fotografii şi nici să fiu fotografiată. În pofida acestui fapt, am îndrăznit să clicuiesc, constrânsă fiind de o amică, astfel încât am dat peste nişte poze ale unor cunoştinţe comune de-ale noastre. Poze făcute aşa cum trebuie, cum se poartă, în zilele noastre, adică: botic, întinsă pe jos, cu spatele arcuit, adevărate bestii ce se iubesc cu aparatul foto. Ok, se poartă, ştim cu toţii, dar ar fi o chestie interesantă dacă pozantele ar fi fotomodele, doar că nu sunt. Aceste modele wannabe au puţin peste 8-9 ani şi nu trec de 11.

Nu pot pricepe cum au ajuns ele să facă acele pictoriale, nu înţeleg cine le-a inspirat şi cine le-a sfătuit. Care sunt modele lor în viaţă şi de ce acea viaţă nu e normală? Pe vremea mea, copiii se jucau, asta le era treaba. Se jucau până oboseau, luau o pauză şi reveneau la joaca lor ostenitoare.

Da, acum exagerez, evident că ei se mai joacă. Dar pe laptopul roz procurat de tatăl mult prea mândru de fiica sa, care habar nu are să vorbeacă, însă tastează de zor pe mess. Bineînţeles că cer prea mult de la un copil. Dar, pe mine mama mă păcălea de fiecare dată cum că dacă fac un anumit lucru, voi primi ceva în schimb. Şi de cele mai multe ori, nu primeam. Dar, asta nu m-a împiedicat să ies la joacă. Şi să cresc. Şi să respir.

E doar o slabă impresie de a mea, cum că, în ziua de azi, copiii sunt prea răsfăţaţi?

Oricum, am observat că Hannah Montana asta schimbă tot. E mult prea mult roz în jurul meu, şi s-a demonstrat ştiinţific că această culoare instigă oamenii la violenţă. Serios. De asta piţipoancele au botic, pentru a emana violenţă şi dacă nu mă placi, vei suferi - am desluşit întregul mister ce plana asupra conceptului "cocalar - piţipoancă".

Se spune că ne naştem egali, că avem aceleaşi drepturi. Am fost lăsaţi să credem asta, iar sintagmele au fost valabile o perioadă. Toţi eram frumoşi în ochii propriilor noştri părinţi, asta până când s-au inventat concursurile de frumuseţe. Nu mă refer la cele Miss Universe, ci la cele pentru copii. Asta mi se pare destul de aiurea. Ar trebui interzise. Ok, e bine să fim competitivi, dar ne putem concentra şi pe altceva în afară de frumuseţea exterioară??? Nu cred că e prea bine nici pentru fetiţele alea de 3-4 ani care participă. Ce viaţă traumatizantă vor avea. Dacă nu câştigă îndeajunse concursuri, se simt ca naiba! Nu e mai bine să se simtă ca naiba, în cazul în care iau note mici la şcoala? sau... nu ştiu.

Eu, una, m-am săturat să trăiesc într-o asemenea perioadă, în care, fiecare fetişcană se crede model. M-am săturat de boticuri, poziţii cât mai obscene în faţa unui telefon mobil sau web-cam. M-am săturat de falsitate, de toate astea şi muzică de consum.

Cel mai rău, e faptul că această boala, care a cuprins întreaga planetă, nu are leac, antidot.

TBBT :)

DA! Recunosc tot! Voi spune totul, deşi mi-e ruşine cu faptul că am putut fi aşa. Regret deja ceea ce am făcut în urmă cu vreo două-trei săptămâni. Regret amarnic. Dar ştiu că asta nu va schimba cu nimic delcaraţiile mele anterioare. Am pus la îndoială ceva ce nu trebuia. Cum să spun după doar un sezon că nu-mi place The Big Bang Theory??? Cuuuum? Da, ok, nu e Friends, dar... e fain! Recuuunooooossssc!!! Vreau să văd sezonul 5 şi nu am răbdare până în septembrie. 22 septembrie. AAAAAAAAAH! Nu mă mai sufăăăăărrrrrr!!! Gata, mă calmez.

Sheldon Cooper e de vină!!! E muuult prea bun. Penny mi se părea falsă, Leonard încă mă enervează, iar Howard şi Raj sunt amuzanţi. Cele mai tari episoade, mi se par a fi cel în care Howard, Leonard şi Raj merg să vadă o ploaie de meteoriţi, pe undeva cu cortul, în timpă ce Shelly rămâne acasă cu Penny. Sheldon e bestial! Atât am de zis. E super fain când aştia sunt fumaţi şi-şi spun tot felu' de tâmpenii, dar si cel in care Penny îl cam îmbată pe Sheldon, înainte ca el să urce pe scenă, unde trebuie să ţină un discurs, numai că ilustrului fizician îi este puţin frică să vorbească în public. După ce Penny îi oferă antidotul fobiei lui, acesta începe să facă tot felul de glume pe scenă. Sheldon e beat şi e un deliciu să-l vezi făcându-şi... treaba. :)

Din păcate Youtube nu mă lasă să postez clipuri sau secvenţe din serial... pot pune un singur lucru, şi anume...