Toţi tragem în piept, tot ce putem, nicotină, verdeaţă, oameni. Inhalăm fără să ne pese, promiţăndu-ne că e ultima oară când facem asta. Dar, mai aprindem una, ca să alungăm plictiseala, neliniştea sau furia. Fumăm, fumăm, fumăm. Lăsăm fumul să ajungă în plămâni şi să ne înece creieru' în ameţeli. Expirăm şi închidem ochii. E ultima pe ziua de azi. Nu, e ultima în toată viaţa mea. Ne minţim întruna şi ne amăgim că încă una nu strică.
Mai avem 3 în pachet, 3 foiţe, 3 suflete. Ne lăsăm de fumat abia după ce am terminat. Ascundem orice rămăşiţă, care ne-ar putea da de gol, ne spălăm pe mâini şi pe dinţi, aerisim camera sau locul crimei şi ne continuăm viaţa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.  Asta o facem doar dacă "ne-a luat cu aiurea" şi ne frică de faptul că am putea fi descoperiţi. În schimb, dacă am fi miserupişti autentici, am ieşi cu jointul pe stradă, nu am mai trage în piept oameni, le-am spune direct: "bă, te fac, orice ar fi! nu-mi pasă ce crezi, ce simţi sau care ar fi consecinţele, te fac!". Nu am fuma doar în bucătărie sau în balcon, ci direct în cameră. Nu mai aerisim. Important e să ştim când să ne oprim. Să ne dăm seama care e răul, unde e şi cum să-l combatem. Dacă plămânul nu ar avea de suferit, poate că nu ne-am mai simţi vinovaţi că ne folosim de asta doar să eliberăm stresul. Nu mai trage în piept. Nu mai face asta... devii dependent. Nu e o campanie antifumat. Nicidecum. Din partea mea fumaţi ce prindeţi. Fumaţi condimente sau florile din ghivecele mamelor voastre. Nu prea-mi pasă. Important ar fi sa ne dăm seama ce vrem cu adevărat. Mai cumpărăm un pachet? Mai sunăm vreun om de legătură? Mai fraierim un fraier?
Ce vrei? Vrei să reîncerci să-l inviţi pe băiatul ăla undeva să fiţi doar voi? Vrei să-ţi bagi şi în vene? Vrei să fii doctor sau economist? De ce ai ales facultatea asta? Crezi că o poţi arunca după 3 ani? O poţi, să ştii. Dacă nu e bine pentru sănătatea ta psihică?  Sigur nu e. Ti-e teamă că te refuză? şi ce dacă? Ti-e teamă că o să faci OD? Ti-e teamă că o să omori un om pentru că nu eşti un medic bun sau pentru că nu te pricepi deloc la contabilitate? De ce ţi-e teamă? Ai un nimic atât de vast în faţa ta, ia-l, fumează-l, scrumează-l şi decide. Hai, ce vrei să construieşti?

înţelepciunea din muzică

Gata! E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora 3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte… Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doar ca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu, nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, dar ce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şi încerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmită prin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- my passion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi nas lung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazul megastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut că au făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce spun cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal, ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei. 

Hei, clip nou, hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru. Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautiful one, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta. Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebat cineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eu cred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit. Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasă în legătură cu piesa următoare.

 Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toate cele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cu barbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Dar au şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunt toţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe care să le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa din clipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţi băieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe pe o plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimb canalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţin curioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sau într-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oare fetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţe triste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şi acum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aici una din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea. 

Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă

O zi faină, îţi doresc! Din inimă, chiar. O scurtă privire peste discuţiile noastre şi toată faţă-mi pâlpăie luminiţe verzi. Luminiţele verzi equals verdy good. Cuvinte ce se-mplântă-n mintea-mi necoaptă, transformă tot într-o căldură resimţită în stern, un nod în gât şi-o muşcătură zdravănă ce lasă-n urmă buze rănite. Vorbesc alambicat? Nu, nu... doar... nu. Ştii, de multe ori m-ascund, că nu ştiu a mă comporta cu oamenii. Mai ales de genul ăsta. Prefer să las de la mine, atât de mult, doar ca să nu mă arunc în discuţii fără sens. Îmi plac polemicile, dar nu certurile. Şi atunci, toţi îşi iau hainele de scandal şi mătură cu mine pe jos. Nu-mi pasă. Aparent. După ce şi-au terminat treaba şi liniştea se lasă, rămân acolo, prăfuită cu praful lor şi-ncep să curăţ c-o substanţă sărată. Uneori, e tare bine. Alteori... nu. Mi-e dor acum de vremea aia când doar scriam. Şi scriam. Şi scrisu-mi era bumerang. Cel mai dor îmi e de timpul în care picioarele-mi mergeau singure, creierul fiind în stare de şoc. Niciodată nu-mi venea a crede că mie mi se întâmplau lucruri frumoase. Parcă se întâmplau în altă viaţă, dar nu a fost mai departe de 3-4 luni. Hai, 5-6. 

Îţi doresc o zi frumoasă! Şi un şampon la masa 14, vă rog. Avem nevoie la ceai. Mi-ai inserat muzică-n sistemul nervos, iar acum, nu mai pot scăpa. Am reuşit un micuţ lucruşor, i brought you closer. Ar trebui să fiu mândră de mine, dar nu-s. Nu pot să profit, m-aş simţi vinovată. De aia, nu-ţi vorbesc prima. Îmi plac oamenii lângă care pot tăcea, e aşa de bine. Rar întrezăresc persoane cu care împărtăşesc aceleaşi simţăminte. I wish you could stay forever.

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă!

Lately.

O săptămână încărcată. Nu zic că am fost ocupată cu faza asta cu "jurnalismul", nu, nu, nu. A fost o săptămână încărcată cu distracţie. Sau, cel puţin, doar nopţi prelungite.

Lunea şi marţea nu se pun. Seara de miercuri am petrecut-o cu o bună prietenă, am făcut plăcinte împreună, asta era ideea, oricum, acum, că nu ne-au şi ieşit, e altă parte. O simplă chestie de culise. Joi, mare meci, mare.  Am fost şi eu, în sfârşit!!!, pe stadionul Dan Păltinişanu. Adică stadionul echipei Poli. Am intrat fără bilet, şi nu datorită legitimaţiei mele de mare jurnalistă, ci din bunăvoinţa oamenilor ce şedeau pe la porţile alea. Nu am prins de la început meciul, pentru că nu puteam să lipsesc de la cursul meu favorit, ăla care acum e seara la 7 jumate şi ţine până la 9. Meciul a început undeva la 9 fără un sfert, iar stadionul e puţintel mai departe de universitate. Oricum, am ajuns acolo, nu am stat unde voiam eu să stau, la peluza sud, ci undeva în tribune. Sincer, nu m-am dus la meci pentru... meci [Poli - Steaua, 2 - 0], ci, mai degrabă, pentru a vedea galeria aia pe viu. Da, cea mai faină galerie din ţară! Oameni faini. Ce am prins din prima repriză, tre' să recunosc că nu am făcut altceva decât să mă holbez la "huliganii" ce săreau, cântau, fluturau steaguri şi-şi încurajau echipa. Am fost tare entuziasmată de tot ceea ce se întâmpla acolo. Mă rog, am ajuns undeva pe la ora 1 acasă. Ne-am întins la poveşti şi jocuri într-un loc minunat. La jumătatea distanţei  stadion - facultate. Loc, ce se întâmplă a fi acel loc în care mă simt ca acasă. Îi tare fain.

În urmă cu vreo două săptămâni primisem, în acelaşi local, o invitaţie la un party, în "cinstea" unei beri proaspăt ajunse la noi în ţară, Grolsch. Party-ul avea să se desfăşoare vineri, 28 octombrie. Nu eram noi tare convinşi că vom şi ajunge. Un picuţ de dezorientare şi dezorganizare, dar ne-am descurcat. Conform spuselor omului ce ne înmânase invitaţia, la intrare primeam două beri. Eh, după câteva cercetări, am aflat că, de fapt, toată băutura din acea seara va fi cam gratis. Nu am crezut. Ajunşi acolo, adică într-o hală, într-un capăt al oraşului, multă lumină verde, cel mai curajos din noi, s-a dus la bar să-şi ia o bere, unde i s-a confirmat cele spuse de mine. Toată berea era moca toată noaptea!!! Ce poate fi mai minunat? Să nu te plictiseşti. Ne-am făcut o mulţime de prieteni noi şi ne-am jucat pe nişte LCD-uri încorporate în nişte mese. Foarte tare. S-au dus orele, cum nici nu ne închipuiam. Ne-am întâlni cu o cunoştinţă cu care am mai fost în locuri grozave, gen sub pod, care ne-a cam invitat în căminul său. Am ajuns şi pe acolo, dimineaţa, cred. Pe la ora 7, 7 jumate eram acasă, în patul meu. A fost tare fain! Nu se prea pot descrie chiar atât de în public ceea ce s-a întâmplat acolo.

Sâmbăta trebuia să fim în trend, aşa că am zis să luăm parte şi la o petrecere de Halloween, mai ales că prietena cu care făceam plăcinte şi care a şi avut tupeu să ceară bere, ea voia să se costumeze. Am ajuns, mai întâi, în acelaşi cămin, din care plecasem în dimineaţa aceleiaşi zile, unde nu ne-am simţit prea bine. Cred că totul era din cauză că nu ne revenisem complet după seara precedentă. Am plecat spre petrecerea de Halloween, nu ne-a plăcut prea mult acolo, deşi concertau cei de la Beat Bang! [mixează DJ K-lu], şi ne-am întors în cămin. Am mai stat cu oameni cu care stătusem şi data trecută, dar de care nu prea-mi mai aminteam. Nici ei nu păreau a-şi aminti. Dar a fost drguţ. Din nou, am ajuns la devreme acasă. Tot pe la 7. Duminica a fost super relaxantă. Simţeam, oricum, nevoia de a dormi, dat fiind faptul că nu dormisem în două zile decât vreo 5-6 ore. Trebuia să recuperez. Oricum, a fost un weekend lung, interesant şi fain. Melodia asta nu mi-o mai pot scoate din cap de sâmbătă noaptea/duminică dimineaţa: