aberăm

Oamenii sunt nişte animale. Oamenii sunt nişte reptile. Oamenii sunt cameleoni. Îşi modifică personalitatea şi comportamentul în funcţie de persoanele pe lângă care sunt. Tot. Orice, doar ca să facă parte din peisaj. Poate nu-şi dau seama de asta şi o fac involuntar, cert e că se întâmplă.
Eu, spre exemplu, cu persoanele cu care nu am avut vreodată vreo legătură, cu străinii, nu am vreo reţinere, sunt foarte vorbăreaţă, râd mult şi nu-mi fac griji că omul ăla îşi face o părere proastă despre mine. Nu-mi pasă, pur şi simplu. Poate fac asta tocmai pentru că e străin şi-mi imaginez că drumurile noastre nu se vor mai intersecta vreodată. Şi mă simt liberă. Nu ştiu dacă în momentele alea sunt fix eu, eu cu adevărat, dar e destul de bine. Aiurea e când totuşi are loc o conexiune, iar străinii devin nişte cunoştinţe. Ei bine, eu cu cunoştinţele mă comport aproximativ la fel ca şi cu străinii, doar că... nu mă pot manifesta. Nu ştiu dacă mi-am construit vreun mecanism, pur şi simplu, aşa funcţionez eu. Cu prietenii întâmpin cele mai multe obstacole.  Fix prietenilor nu mă pot confesa. Ei mă cred foarte tăcută şi retrasă. Poate aşa sunt, nu-mi dau seama. Deşi am mare încredere în prietenii şi apropiaţii mei, nu le pot spune tot ce simt, tot ce-mi trece prin cap. Astea le ţin doar pentru mine, simţămintele.
Nici eu nu ştiu cum îs. Poate ar trebui să ascult sfatul celui mai important om, în momentul ăsta, pentru mine, şi să consult un specialist. Nu cred că doar ar râde pe seama mea.
Oricare ar fi starea mea originală de agregare, oricare mi-ar fi culoarea, eu sper că verde, nu-mi place nimic la mine. De asta poate mi-e ruşine cu propria-mi persoană, de asta poate încerc să mă fac plăcută de alţii, deşi nu-mi dau seama că fac asta, e o presupunere.
Oricum ar fi, cel mai mult am nevoie de o îmbrăţişare.

eu vara bag somn. până la orele prânzului

Cea mai zi călduroasă pe care am trăit-o leitli. M-am trezit, că m-or trezit, altfel nu mă trezeam, şi cum m-or trezit, cum m-o lovit căldura. Am vrut să o sun pe mama, să-i zic de bine, că deh, e ziua ei, da' mi-o dat ocupat. Mă sună ea, dacă e. Nu mai am chef să scriu, deşi unul din statusurile mele de pe faţăcarte spune: am un chef nebun de scris. Dar mai am şi alte statusuri, gen: momentul ala grozav cand afara sunt peste 40 de grade la umbra, iar tu ai langa cel mai rece cola cu cea mai multa gheata din lume!!! - dar, desigur, cu diacritice. Ştiu că nu-i pasă nimănui de statusurile mele sau ce zic şi scriu, doar că Bubu, here comes Bubu, mă întrebase într-o zi că de ce nu mai scriu. Răspuns logic: că nu am ce, m-am plictisit, nu am chef. Aş scrie, dar cum doar tragediile din viaţa mea + frustrări, doar astea mă inspiră, iar totul e aşezat perfect, nu prea mai am ce să scriu. Tre' să mă calce cineva pe nervi şi cozi şi pe urmă scriu. Tot ce vrea Bubu scriu. Btw, că mi-e lene să scriu apropo, când mai facem un superinterviu cu un superom sau fix supertu, superbubu?
În altă ordine de idei, am pus de-o afacere din care mă voi îmbogăţi! Şi o să-mi cumpăr o insulă, dac-aş avea o insulă, şi iau numa' pe cine vreau acolo. Muhahaha!!! Da, sunt rea şi egoistă. Şi mai eram ceva, da' am uitat. Am pus, şoc!, spre vânzre, nu mai mult sau mai puţin decât PATRU, fix 4 brăţări, dintr-alea din noduri. Iar eu tot îmi aştept banii, oricum insula o voi avea!
Îmi vine a scrie şi nu am ce... Mi-ar plăcea ca ăsta să fie un blog frumos şi interesant, mai nou citesc blogul ăsta, că-i proaspăt. E un nou prieten pe care am impresia că-l ştiu de-o viaţă. Dar nu-l ştiu decât de câteva săptămâni. Ba nu, mai bine de-o lună. Deci, câteva săptămâni. 
Ah, daaaa, am fost la Radna şi cetatea Şoimoş. Am urcat ditamai dealu', să cucerim cetatea. Priveliştea e grozavă, călătoria superbă, cel puţin aşa mi-a părut mie. O să postez câteva poze pe aicişa.
Maaamaaaaaaaaa, la mulţi ani şi nu mai dormi vara!!!

session

am înnebunit cu Bob Marley, nu mai pot cu Bob Marley. Mi l-aş tatua, i-aş construi un altar în balconul cel lunguieţ, mi-aş cumpăra tricouri cu el, orice, orice, orice!!! Tot în sesiune mă loveşte doru' de el. Şi ascult mereu, în sesiune, dar nu numai, piesele lui frumoase şi chilluitoare. Îmi place şi atât. Nu prea mă pot concentra pe citit şi subliniat, fără muzca lui. După care aud câte un vers, pe care, în mod obişnuit nu-l observ, şi staaaaaau şi-l analizez. Pe urmă vreau să aud întregul context şi iau piesa de la început. Ascult cu atenţie versurile, după care mă reîntorc la citit. Şi citesc puţin, până sesizez un ritm al basului, pe care, în mod obişnuit, nu-l observ. Şi reiau piesa. Ascult versurile şi basul. Da, totul e în armonie, mesajul interesant, piesa sună blană, mă rereîntorc la citit. O altă piesă, nici nu-mi dau seama că a început... dacă citiţi povestea oricărei investigaţii, primul lucru care că atrage atenţia este insistenţa reporterilor/ every man thinks that his burden is the heaviest... Ce zicea Marley? Când a început piesa asta? Hmm, parcă ştiam un cover fain... Şi revin, reascult piesa cap-coadă, de data asta. Las cititu' la o parte şi I'm running away. Las investigaţiile, că oricum nu mă interesează momentan şi mă pun să văd concerte cu domnul menţionat de nenumărate ori, de fapt, de numărabile ori. O să mă uit şi la desen, în perioada asta Family Guy e superinteresant şi superamuzant. Asta e! cum ar spune un prieten. Dar, ar trebui să las astea şi să citesc. Doar mâine am examen la cel mai enervant prof.

on the road

rise up this morning/ smiled with the rising sun/ three little birds/ pitched by my doorstep/ singing sweet songs/ of melodies pure and true/ sayin' this is my message to you-uh-uh... 
- De ce are alea pe cap? o întreabă un copilaş pe mama lui.
- Alea sunt căşti, probabil ascultă muzică, îi răspunde mama cu un zâmbet larg pe faţă.
- Da' ce ascultă?
- Nu ştiu, muzică.
- Pot să ascult şi eu?
- Nu, sunt prea mari căştile pentru tine, tu ai nevoie de căşti micuţe.
Se opreşte cu privirea pe mine şi mă scanează. Copilaşul are nişte ochi negri în care-i pot citi uimirea şi curiozitatea.
- Sunt aşa de colorate, mami.
- Am văzut.
- Dar, vreau şi eu să ascult. Şi fetele nu vin la băieţi, aşa-i?
- Nu, băieţii merg la fete.
- Da, fetele merg doar la fete. Ar trebui să mergem noi, băieţii. Şi trebuie să ne purtăm frumos, nu? Că ele sunt fete şi nu-i bine să te porţi urât cu ele. De ce s-a ridicat de pe scaun?
- Poate că se dă jos aici.
- Da' de ce?
- Păi şi noi tot aici ne dăm jos.
- Şi mergem cu ea?
- Nu, noi mergem acasă.
- Păi şi ea nu merge acasă?
- Ba da, doar că la casa ei.
Zâmbesc şi-i fac copilului cu ochiu'. Ne dăm jos din microbuz şi ne uităm unul după celălalt. Parcă îmi pare rău că a trebuit să ne dăm jos. Îmi ajustam căştile şi-l lăsam să asculte. Făceam o excepţie şi eu, ca fata, mergeam la drăguţelul ăsta de băiat. Îmi pun căştile pe urechi şi-mi continui drumul...
Don't worry/ about a thing/ cuz every little thing is gonna be alright/  don't worry/ about a thing...

de pe net adunate

Îmi place 9gag. Toată lumea din jurul meu ştie asta. Dar nimeni nu ştie, sau aproape nimeni, that i do have a crush. Aşa că, de la 9gag citire... that awesome moment when...

Timishort 2012

A auzit careva de Timishort? E  fix ceea ce scrie pe afiş, un festival internaţional de film. Anul acesta am hotărât că trebuie să fac ceva să mă simt utilă, şi mi-am promis solemn că mă voi implica în tot ce se poate. Aşa că, în acest moment, scriu rândurile astea, grăbindu-mă, în acelaşi timp, ca să pot pleca spre una din locaţiile special amenajate, pentru că sunt voluntar acolo. Moment de respiro. Am împărţit flyere, am cunoscut oameni noi, străini, cu care m-am împrietenit din prima zi. De asemenea, eu sunt fata cu butonul. Nu orice buton, ci cel al reflectorului. Dar îmi pierd timpul cu băieţii de la tehnic şi asistenţă de cinema. Ajut la ce îmi spun oamenii să ajut, and this feels good. Serile sunt party-uri în locurile mele preferate din Timişoara. Iui, ce oameni faini. Dar, să spun ceva şi despre festival, nu? În festival sunt 5 competiţii internaţionale, cu scurtmetraje super faine, abia aştept să văd celelalte două competiţii. Deja am văzut 3. În sala, după fiecare calup de scurtmetraje, se aprinde lumina, iar pe scenă sunt invitaţi regizorii unor filme pe care publicul tocmai le-a vizionat, astfel se încinge o discuţie, iar oamenii din sala pot pune întrebări şi regizorii răspund. Avem şi două competiţii naţionale. Din ce am văzut eu până acum, românii au nişte filmuleţe super. Nu o spun doar că am reuşit cumva să fac parte din echipa festivalului, nu, chiar sunt foarte bune scurtmetrajele noastre. Timishort a fost deschis de filmul lui Radu Jude, care a şi fost prezent în sală pentru Q&A, filmul Toată lumea din familia noastră. Nu ştiu ce să spun, am fost fascinată de filmu' ăsta, cumva mă face să nu ştiu ce să cred despre el, e aceeaşi senzaţie ca anul trecut, nu ştiu dacă să râd, deşi situaţia nu-i una tocmai bună, dar replicile actoriilor te fac să râzi, în ciuda faptului că e mult sânge. Pe alocuri. Veniţi la Timishort, chiar se merită! :D