almost the end.

O oră întârziere are trenu’. Stau în mijlocul câmpului. Tot trenul staţionează, cu tot cu noi. Ochii-mi sunt umezi. Am tot făcut curat, am spălat cristalinul cu secreţia aia din glandă lacrimală. Plâng întruna. Că am plecat, că e acolo – în timp ce eu îs în mijlocul câmpului, că urlă mama la mine de-mi strică difuzoru’ telefonului, că nu-mi pot controla emoţiile, că mi-e sete, că nu am avut timp suficient şi am alergat de nebună după tramvai, că mor de sete, că nu am avut suficienţi bani de bilet, că mor de sete, că a trebuit să îmi dea o tanti nişte bani ca să pot urca în tren în regulă, că mor de sete, că mă dor mâinile, că urlă mama, că nu mă pot controla, că ei vor ieşi în seara asta, că eu îs în mijlocul câmpului, că nu-i aud vocea, că mor de sete, că nu-i mai văd ochii şi zâmbetul lui minunat, că mor de sete, că nu pot să-l ating, că nu mai am nimic şi că mor de sete.

Da. Nu mai am nimic, nici vlagă, nici suflet, nici inimă-n mine. Mai am o carte, un portofel mai-mult-decât-gol, un rucsac, două genţi pline şi grele, o oră şi douăzeci de minute întârziere, mai am un gust amar şi buzele crăpate. Şi urletele mamei. Şi atât. Vreau apă la 1,1 litri şi de ea ataşată persoana mea preferată.

Şi o apă cu bule...