Ştiri de ultimă oră pe toate posturile româneşti: Mădălina Ghenea iubeşte din nou! Cine este noua iubire a vedetei internaționale? Uuu, sunt atât de curioasă, că nu pot dormi. Incredibil!!! Chiar nu pot să dorm, dar asta pentru că m-am agățat pe ceva emisiuni faine din afară, în mod special din Marea Britanie, emisiuni în care sunt promovate lucruri cu adevărat interesante, nu chestii din astea de la noi: a terminat ghenea oare cu tot Hollywood-ul? Ce mai zice Miha Rădulescu? Dar cum mai apare Iulia Albu la teve? Cuuuui îi mai dăruieşte becali vreo casă şi alte lucruşoare de genul ăsta.
Serios? Altă treabă nu avem? De ce nu se fac şi la noi show-uri teve educative? De ce tre' să văd tipe dezbrăcate care urlă că sunt tratate ca nişte obiecte de către bărbați (care e şi porci pe deasupra, ar spune elena cârstea)?
La noi ajung ştiri chestiilebanale şi irelevante despre nişte oameni care nu contribuie practic cu nimic la progresul societății. Ne mândrim că avem o frumusețe ca Ghenea, care spune că vorbeşte vreo 5 limbi străine. Să o anunțe cineva că dacă eşti în stare să repeți cuvinte auzite în telenovele, nu înseamnă neapărat că eşti capabil să vorbeşti cursiv şi coerent în acea limbă. Şi că nici limba maternă nu se socoteşte a fi limbă străină pe care o stăpâneşti, din moment ce e limba maternă. Şi parcă văd că nu ştie como se dice în română "sunt star internațional". Dacă ar fi să preiau modelul ei, aş putea admite că pot vorbi şi eu în 8 limbi diferite: engleză, germană, italiană, spaniolă, turcă, franceză, un pic de rusă şi română. Incă engleză o pot vorbi cu mai multe accente. Na. Normal că restul le cunosc cam aşa cum le ştie şi ea: vreo două cuvinte din fiecare. Unele doar la nivel fonetic (turcă şi rusă).
De ce e aşa important ce face ființa asta, şi anume: cuplatul aleatoriu cu băjeți din industria filmului american?
Mi-ar plăcea atât de mult să văd lucruri faine la tv, să îmi spună şi mie cineva despre cum pe o cometă, undeva în spațiu, există deja un rover căruia i-au trebuit 10 ani să ajungă acolo. Sunt proastă, că nici nu ştiu cum să mă exprim în cazul ăsta. Sau de ce nu se vorbeşte despre misiunile Cassini-Huygens, respectiv New Horizons, anul în spaţiu al lui Scott Kelly, creaturi ce trăiesc fără oxigen şi lumină în ceva peşteri ciudate şi care produc acid sulfuric? ce nu e wow la lucrurile astea? Recent s-a anunțat că Einstein avea dreptate în legătură cu existența undelor gravitaționale, într-o conferință absolut minunată. Eistein spunea, în urmă cu mult timp, că aceste unde există dar nu credea că se va putea demonstra vreodată. Totuşi, după atâââta vreme, s-au putut intercepta nişte unde gravitaționale produse de unirea a două găuri negre, acum 1,3 miliarde de ani. Şi ce să vezi, descoperirea secolului a fost puțin comentată de CTP şi despre care s-a spus într-o singură seară la ştiri. Atât. Da' când îşi schimbă Mădă Ghenea iubiții, păi ăştia o țin 3 zile cu tipa asta care ştie că în franceză se spune bonjur, dacă vrei să spui bună ziua (sigur că nu ştie cum naiba se şi scrie)
Chiar nu sunt curioasă!
Îi mai văd pe unii pe net că se plâng de faptu' ca nu le admiră nimeni pe pipițele astea irelevante, "aşa sunt românii, mereu dau în fete care aduc cinste țării noastre". Cu ce mă ajută se ştiu tot ce mişcă despre tipele astea? Care cinste?
Pur şi simplu nu înțeleg cum naiba s-a ajuns să venerăm nulități? Aş prefera să aflu despre oameni care fac nişte lucruri absolut extraordinare - a nu se înțelege vreun talent de genul: pot cânta la orgă în timp ce mă plimb pe un monociclu.
Poate că unele dintre posibilele subiecte mai sus notate pot părea neatractive publicului român. Însă, mă îndoiesc. Ziceam pe la începutul acestei postări, la fel de coerente precum franceza domnişoarei Ghenea, că m-au prins ceva emisiuni din Marea Britanie. Şi asta pentru că io nu am o bază solidă în fizică sau chimie, dar felul în care emisiunile alea sunt concepute, pfuiuiuiui. Ai nevoie de câţiva comedianţi, oameni care să se priceapă într-un anumit domeniu, o gazdă şi vreo juma' de oră. Se iau comedianţii şi oamenii specializaţi şi se fac două sau chiar trei echipe. Mai ai nevoie de întrebări, un sistem de punctaj/punctare, împarţi emisiunea în două sau trei categorii şi de acolo se dezlănţuie nebunia.
Faza e că la englezi au început să fie din ce în ce mai promovaţi cei ce se ocupă de fizică cuantică (vezi Brian Cox - care la ei deja e un fel de rockstar şi are cele mai faine documentare, da' participă la emisiuni de genul panel show, pentru că e chipeş şi deştept; mai şi povesteşte şi explică nişte lucruri pe care sigur profu' sau profa de fizică nu a reuşit să te facă să le reţii), comedianţi precum: Jimmy Carr, Lee Mack, Kevin Bridges, etc. Şi-i aproape fascinant să te uiţi la aşa ceva. Când zic aşa ceva, mă refer la: QI (prezentat de Stephen Fry, unde sunt aduse în discuţie quite interesting facts, de unde şi numele emisiunii), Would I lie To You (asta e mai mult de divertisment), Big Fat Quiz (prezentat de Jimmy Carr), Human Universe (un documentar ce te dă pe spate), Stargazing, The Jonathan Ross Show, etc, etc, etc, Nu doar că rămâi cu gura până la urechi, da' mai şi înveţi ceva.
De ce aş vrea să mi se prezinte doar oameni care nu ştiu nimic decât să provoace scandal? Nu mai bine mă uit io la ceva de genul emisiunilor de pe bbc?
luni, 14 martie 2016
marți, 8 martie 2016
Să vă ferească entitatea pe care o slăviţi, să fiţi prinşi de ploaie în municipiul Hunedoara!
Cel mai trist e când eşti surprins de acest fenomen meteorologic şi nu ai la tine o amărâtă de umbrelă, dar hai, poate ai o glugă, ceva. Oricum, nu ăsta este subiectul pe care voiam să-l abordez, ci felul în care tre' să eviţi să nu te îneci în bălţile strategic amplasate pe toate trecerile de pietoni, trotuarele sau carosabil. Absolut superb! Bine, nu ii ca şi cum problema asta nu există peste tot în sătucu' ăsta numit România, dar măcar din respect pentru secolul în care trăim, cum ar fi să scăpăm de aşa ceva? Cum ar fi să îl ia naibii cineva la intrebări pe domnul primar minunat despre problemele reale ale oraşului? Că aşa, să îl lăudăm: vai, ce băiat cumsecade e, că împarte flori de 8 martie! dar nenea: un oraş relativ curat, se poate? poate şi un oraş cu un centru vechi care să arate cât de cât decent, nici asta nu se poate să avem? se poate să nu se ia ţiganii pe stradă aiurea de tine? (aseară nu doar că trebuia să ocolesc cu eleganţă bălţile alea, da' trebuia să par simpatică, să nu mi-o iau de la un ţigan furios). În mijlocul oraşului patronează prăvălii comuniste cu ferestre sparte, locuri de muncă - 0, da' bine că avem manele la fiecare colţ al străzii, câini vagabonzi cât cuprinde, dărăpănături all over plus flori de 8 martie. Nu pot să zic că în Timişoara, spre exemplu, e mai bine, pentru că acolo, la ultima ploaie serioasă, primarul se lăuda că singurul pasaj neinundat este cel construit de el. Şi acolo e o problemă permanentă cu ţiganii, câinii, etc, etc.
Dacă tot e an electoral, nu puneţi mâna să faceţi ceva, totuşi? Şi să îmi plătiţi şi mie ceva medicamente, că sunt varză, vă daţi seama că nu am putut ocoli chiar toate bălţilte. Aveţi de câştigat voturi and shit.
Dacă tot e an electoral, nu puneţi mâna să faceţi ceva, totuşi? Şi să îmi plătiţi şi mie ceva medicamente, că sunt varză, vă daţi seama că nu am putut ocoli chiar toate bălţilte. Aveţi de câştigat voturi and shit.
miercuri, 3 februarie 2016
ză dacs come from ză tracs
ce îmi mai fucking plac fazele astea cu vorbitul în două limbi, like la fiecare a doua propoziţie expirată în eter. it's like am fo' născuţi pe plaiuri englezeşti or smth. şi chiar dacă unii nu o fac pentru că au asta, cumva, în sânge, nu păcălesc pe nimeni. nu-i ca şi cum mai sunt oameni care să nu îţi poată descifra codul, nu e sumeriană, e doar engleză. vrei să fii jmecher şi să-ţi dai pe spate prietenii cu expresiile uzuale cunoscute de tine (alea 3, oricum)? well, învaţă fucking germană. sau franceză. sau, no lo se, ceva diferit. sigur îi dai pe spate. dacă nu, vorbeşte naibii în română când o arzi aiurea cu prietenii tăi prin mall sau pe unde vă mai daţi check in, care inevitabil vine la pachet cu una dintre alea 3 expresii cunoscute de micul vostru grup, chiar şi o combinaţie dubioasă între cele 3.
nu zic că vaaaaaaaaai, trebuie toţi să ne exprimăm în româneşte pentru că suntem români and shit, daci din tată-n fiu, noi dacii, ulterior români, am fost primii pe pământ şi ne putem deplasa în universuri paralele prin tunelele/tunelurile de sub bucegi. nu, nu de aia. doar că e fucking annoying. şi nu uita: ză dacs come from ză tracs. cum ar spune un fost prim român de vază.
uneori mi se pare că ăştia care nu vor să epateze, folosesc engleza ca scut dintr-ăsta... mmm, să nu îşi dea nimeni seama ce vrei tu să spui. nu neapărat să te dai inteligent, doar poate că treci printr-o fază adolescentină sau preadolescentină. şi mâzgăleşti versuri pe bancă/scaune/mese/caiete (cam unde vezi spaţiu liber), încercând să te convingi singur că dacă îţi aranjezi gândurile sub formă de catren, ceilalţi nu se vor prinde de fapt ce vrei tu să spui pentru că te vor crede pe cuvânt că sunt ceva versuri dintr-un artist underground la fel de neînţeles ca tine. well, e un fel de analogie.
nici nu mai pomenesc de ăia deştepţi care iau unele cuvinte din engleză şi le folosesc ca şi când ele există şi în română. cum ar fi focusatu' intens. sau ţinutele glamuroase. sau vorba lui Pleşu (a se lua la cunoştinţă că io citesc oameni interesanţi), secretarele au devenit assistant manager şi cizmarii, designeri. cine nu ştie ce bolborosesc aici (adică, what the fuck i'm saying here, în caz că: neah română), poa' să citească asta.
acu' că a apărut şi nebunia aia cu tricourile în romgleză, viaţa mea e şi mai exciting. măcar e miştocăreală.
în încheiere, nu mă deranjează aşa tare că bagă câte unu, câte un cuvânt în engleză, din când în când. dar,când deja exagerează, i would slap that mofo în the f-ing face.
nu zic că vaaaaaaaaai, trebuie toţi să ne exprimăm în româneşte pentru că suntem români and shit, daci din tată-n fiu, noi dacii, ulterior români, am fost primii pe pământ şi ne putem deplasa în universuri paralele prin tunelele/tunelurile de sub bucegi. nu, nu de aia. doar că e fucking annoying. şi nu uita: ză dacs come from ză tracs. cum ar spune un fost prim român de vază.
uneori mi se pare că ăştia care nu vor să epateze, folosesc engleza ca scut dintr-ăsta... mmm, să nu îşi dea nimeni seama ce vrei tu să spui. nu neapărat să te dai inteligent, doar poate că treci printr-o fază adolescentină sau preadolescentină. şi mâzgăleşti versuri pe bancă/scaune/mese/caiete (cam unde vezi spaţiu liber), încercând să te convingi singur că dacă îţi aranjezi gândurile sub formă de catren, ceilalţi nu se vor prinde de fapt ce vrei tu să spui pentru că te vor crede pe cuvânt că sunt ceva versuri dintr-un artist underground la fel de neînţeles ca tine. well, e un fel de analogie.
nici nu mai pomenesc de ăia deştepţi care iau unele cuvinte din engleză şi le folosesc ca şi când ele există şi în română. cum ar fi focusatu' intens. sau ţinutele glamuroase. sau vorba lui Pleşu (a se lua la cunoştinţă că io citesc oameni interesanţi), secretarele au devenit assistant manager şi cizmarii, designeri. cine nu ştie ce bolborosesc aici (adică, what the fuck i'm saying here, în caz că: neah română), poa' să citească asta.
acu' că a apărut şi nebunia aia cu tricourile în romgleză, viaţa mea e şi mai exciting. măcar e miştocăreală.
în încheiere, nu mă deranjează aşa tare că bagă câte unu, câte un cuvânt în engleză, din când în când. dar,când deja exagerează, i would slap that mofo în the f-ing face.
marți, 19 ianuarie 2016
mmb
Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.
Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)
Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/
În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:
1. nemesis
2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)
3. cum am crescut
Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)
Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/
În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:
1. nemesis
2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)
3. cum am crescut
duminică, 17 ianuarie 2016
muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi
Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron, Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.
Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.
Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.
No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva)
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron, Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.
Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.
Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.
No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva)
joi, 14 ianuarie 2016
pierde-vreme
Mergeam cu soarele prin noi...
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)