eu vs fed

Îmi lipseşte puterea lui Federer. Nu "putere" în sensul de forţă, cât putere ca... the greatest tennisman alive. Obişnuiam să-l susţin pe Djokovic, însă recunoşteam puterea lui Federer. Da, îl recunoşteam ca fiind regele tenisului şi ştiam că e cel mai bun, dar îl apreciam pe Djokovic mai mult decât pe oricine. Totuşi, puterea lui Federer era de necontestat. În finala Wimbledon 2014 am ţinut nu cu Nole, ci cu Roger. De ce? Pentru că are eleganţă, carismă şi, mai ales, talent pe teren, şi nu numai. E mult prea bun ca să nu ţin cu el. Iniţial, l-am susţinut şi pentru că deja e bătrânel şi multă vreme nu va mai juca. Nole are tot timpul din lume. Sau nu. Ideea e că am ales cele trei calităţi roiale în schimbul celor ale sârbului.
Nici nu ştiu de ce am ales să vorbesc despre de ce l-am ales eu pe Federer şi nu pe Djokovic. Voiam să vorbesc despre cum mi-am pierdut eu visul meu de a deveni jurnalistă. La începutul facultăţii îmi doream prea tare ca atunci când mă fac mare să fiu o jurnalistă nişată pe cultură. Şi am şi început să mă perind prin tot felul de redacţii timişorene. Eram ca Federer. Carismatică şi făceam tot ce făceam din pură pasiune. El s-a ales cu nişte mulţi bani în cont, eu - cu experienţa. Dar nu conta, asemănarea constă în plăcerea cu care făceam toate astea. La un moment dat scriam la trei publicaţii online în acelaşi timp, câteva articole pe zi. De plăcere. De fiecare dată când îmi vedeam articolele publicate, parcă câştigam un Grand Slam. Oh, ce vremuri frumoase. Au trecut trei ani şi după ce am încercat tot ce mă interesa pe plan jurnalistic, am decis să mă retrag. Sigur, şi acum mai aţipesc câteodată gândindu-mă la cât de fain va fi când voi fi corespondent de la Cannes pentru ceva mare ziar din România. Scriu despre filme and stuff. Sau cum ar fi să fac interviuri revoluţionare cu personalităţi de top, şi aici nu mă refer la Bieber, ci mai degrabă: James Hetfield, Bob Dylan, Anthony Kiedis, Roger Federer, Novak Djokovic, Quentin Tarantino, Woody Allen, şi alţii de la noi pe care nu-i voi numi...
După trei ani de facultate, în care mi s-a demonstrat că degeaba eşti silitor şi serios, că mai mult tupeul contează şi neseriozitatea, am început să urăsc jurnalismul din tot sufletul meu. Nici măcar nu vreau să mai aud de meseria asta vreodată. Facultatea asta m-a distrus. Talent, nu cred să fi avut vreodată, poate credeam asta la un moment dat. Şi iată că m-am repetat de enşpe ori. Eleganţa vine odată cu vârsta. Deja am devenit o leidi. Am un comportament adecvat unei doamne, şed picior peste picior şi nu mai iau poziţia de bad guy, recte, picior peste picior, dar în altă manieră. Am şi o colecţie impresionantă de rochii vechi aka vintage. 6 la număr. Credeam că am tăria lui, să domin seturile sau măcar să revin în setul patru şi să-l nenorocesc pe Djokovic, dându-le tuturor speranţă că voi învinge. Dar s-a dovedit a nu fi aşa. Am pierdut finala de la Wimbledon. Acum, că am trecut toate astea în revistă, consider că există multe asemănări între mine şi cel mai osom om de pe planetă, Roger Federer.
Diferenţa e că Federică a avut şi încă are lumea la picioare, fiind şi acum cel mai bun tenismen la nivel mondial, iar eu... eu sunt o actuală fostă jurnalistă în devenire. M-am retras. Am renunţat la vis.

Am ajuns în cel mai urât moment al vieţii. Sunt în larg şi a început furtuna. Barca mea mai are puţin şi e zdrobită de valurile astea nebune. Pare că voi scăpa într-un fel sau altul, însă salvarea nu va veni. Sunt doar iluzii de care încerc să mă agăţ ca să pot depăşi momentul. Ştiu că, în final, mă voi scufunda. Nu am abilităţile necesare pentru a supravieţui unei asemenea calamităţi. Nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Nu credeam că viaţa poate să fie aşa furioasă pe cei care abia păşesc spre ea. Aş vrea să pot fi salvată. Nu vreau să mă scufund.

112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .

„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

boc.

boc, boc, boc, boc! până la frigider şi înapoi... cred că se aude de jos cum bocăne când merge. Acum, în mintea mea, văzând-o cum înfulecă şi păşeşte, îi spun vreo două şi arunc cu şlapu' în capu' ei. Sau na, cum s-o nimeri... te-am făcut, fraiero! nu vrei să-mi vorbeşti, ai? nici nu mă intereseaaază! nu mai bocăni.

le weekend

Am avut un weekend de senzaţie, cum ar spune orice cocalar cu acte în regulă. Ei bine, nu trăiesc în marea familie a cocalarilor, însă aşa îmi vine a spune. A venit fratele meu în vizită. Pentru a nu-ştiu-câta-oară. Motivul? Să mergem la un film la care voia el mult de tot să meargă, Godzilla. 3D. Scuza mea a fost: ce, doar joacă Bryan Cranston, celebrul Walter White, şi mai celebru sub pseudonimul Heisenberg. Meh, sincer, am mers pentru că... efecte speciale. Şi 3D. Până să ajungă frate-miu, nu prea am mai ieşit foarte des în oraş, viaţa mea în Timişoara înseamnă cămin sau zona în care stă Petrică (MySignificantOther). Mi-am dat seama cam cât de babă sunt. Hahahaaaa, nu mai rezist la o bere. Weekendul a fost foarte încărcat, prin urmare. Am mers la film, care normal că m-a cam dezamăgit. Pe urmă, am şezut cu mai mulţi prieteni pe malul Begăi, până spre târziu. Oh, da. Am reuşit să-l sperii rău de tot pe fratele meu, plecând dintr-un superb local, şi ce să vezi, ne-a cam prins controlul. Eram şi cu ditamai bagaju' după noi. Sâmbăta am îngurgitat rapid două limonade reci, pac, am gătit ceva rapid, şi am plecat spre concert Partizan. Oameni ce m-au dat pe spate. Când concertul a luat sfârşit, şmaf, am plecat spre un alt local să vedem marele meci Real vs Atletico Madrid. Sau aşa ceva. Nu sunt mare fană fotbal. Cel mai mult la fotbal îmi place galeria. Oh, şi cântecele ei îi plac. but, enough about that. Duminica a decurs mai lin, ne-am plimbat în hidrobiciclete, un păianjăn îi dădea târcoale fratelui meu, eu am vrut să pozez în eroină şi l-am salvat. Am vrut să mă salvez şi pe mine, crezând că am şi eu un păianjăn pe frunte, doar că m-am trezit cu o usturime şi un ac de albină lăsat în urmă. I-am arătat parcu' copiilor şi locul din Timişoara pe care pot spune că voi ajunge să-l detest, La căpiţe. Mai târziu am plecat spre cămin, ţin să precizez că e foarte departe de cam tot, doar ca să ne schimbăm, pentru că Iulian urma să se vadă cu nişte foşti colegi de liceu. Dar vai, ce să vezi, tramvaiele nu mai circulau după 10 jumătate. Aşa că am cam mers pe jos o bună bucată de timp. Am ajuns destul de târziu. Aveam şi febră. uhuhuuuuu. Luni am luat-o de la capăt. Am putut doar să-l duc la Suppa Bar. Aparent, frate-miu nu e prea vorbăreţ. După plecarea lui, m-a prins cea mai minunată ploaie din lume. În două minute am fost leaorcă. Şi iote aşa de când a plecat frate-miu, stau sechestrată, de bună voie, în camera mea obosită de cămin, sb le tratament. Mă gândeam într-una din seri: ha, când ai o viaţă interesantă, parcă să scrii pe blog nu mai e mare chestie. Şi în acelaşi timp: Hmm, da' parcă dacă ai o viaţa faină, ai avea motive de scris. Meh, it doesnţt reallyle matter right now.

Schimbări apar mereu, în fiecare secundă ne schimbăm. La mine procesul e mai lent. Au trecut ani de zile până m-am împrietenit cu rochiile, spre exemplu. Le uram, uram să le port, să le văd. Acum am ajuns să-mi cumpăr, să-mi comand de pe site-uri, să merg la SH-uri în căutarea lor sau să răscolesc dulapul cu haine vechi ale bunicii sau ale mamei, cu inima cât un purice, poate-poate găsesc ceva ce-mi place şi pot să port. Mai nou, caut pantofi. Nimic care să depăşească vreo 5 cm, nimic cu platformă sau ostentativ. M-am schimbat pentru că s-a ivit o schimbare în viaţa mea, acum vreo doi ani. Şi-m doresc doar să fiu puţin normală pentru oamenii din jur. Visez la o slujbă (a nu se citi job), normală. Nu mai cred în slujba visurilor mele. Vreau doar să supravieţuiesc şi să am mereu un zâmbet pe buze. Am ajuns să-mi pese de cum se simt cei din preajma mea, să nu-i mai deranjez prea tare şi să-i mulţumesc pe toţi.
Mereu am fost respinsă de oamenii la care ţineam, minţită, abandonată după o perioadă. Acum vreau să se schimbe şi asta. Îi voi lega pe toţi de mine. Nu vor mai pleca fără să-mi spună. Îi voi face să mă iubească şi să nu mai plece vreodată. Doar dacă eu voi vrea asta. Muhahahaaaaa!!! O să-i hipnotizez pe toţi cu drăgălăşenia mea (sarcasm), astfel încât nu-şi vor da seama că sunt prizonieri. Şi voi fi fericită în sfârşit. Voi avea prieteni, un loc de muncă banal, dar super, rochii şi pantofi. This seem to be a perfect plan.