Tipologii

Cunosc oameni inteligenţi, drogaţi, hoţi, importanţi, manelişti, rockeri, rasişti şi oameni îndrăgostiţi de culori. Indiferent de categoria în care se încadrează, toţi seamănă între ei.

Oamenii inteligenţi pe care-i cunosc, sunt foarte tari. Ştiu unde, când şi cum să se comporte. Şi asta îi face frumoşi. Nu mă refer la aspectul fizic, nu dau doi bani pe frumuseţea fizică. Dar unii din ei, deşi sunt super-ultra-mega-deştepţi, în unele cazuri nu ştiu cum să se comporte. Şi mă cam contrazic cu a doua propoziţie enunţată despre oamenii inteligenţi. Unii vorbesc despre lucruri serioase, alţii visează să facă ceva măreţ pe planeta asta şi cred - cu tărie - în existenţa unui Doamne-Doamne, mai sunt unii care se plâng că au prieteni cu care nu pot purta o discuţie interesantă sau cultă. Dacă eşti om deştept, nu te plângi de asta, deştept fiind, ar trebui să ştii să te cobori la nivelul fiecăruia. Mai ales că îi şi numeşti prieteni. Dar tu ca om deştept, care spune că vorbeşte despre "nemurirea sufletului", mi-aş dori să te aud plângându-te şi de altceva în afara faptului că nu ţi-ai găsit sufletul-pereche. Şi uite aşa, oamenii deştepţi devin superficiali, fără să-şi dea seama că sunt undeva sub nivelul prietenilor proşti.

Next topic: Drogaţii. Ei bine, da. Cunosc câteva specimene. În viaţa de zi cu zi, sunt nişte persoane faine, care-ţi par de cuvânt, sunt carismatice, simpatice, boeme. Singurul lucru naşpa la ei, e faptul că uită. Nu am ce să le bag de vină, îşi bagă ei. E interesant să-i aud atunci când nu au nimic la bord, se plâng că au ales drogurile ca mijloc de transport spre o lume minunată. Când însă sunt în Nirvana, îmi spun: oricând te pot ajuta cu ce vrei tu, hai să facem aia şi ailaltă! hai să fumăm ceva. Sunt lângă tine, hai să băgăm un cui! Hai să mergem, pe urmă în locu' ăla de care ţi-am mai spus... sau. ne vedem acolo!!! iar când eşti acolo, nu-şi mai amintesc că te-au invitat. În rest sunt ok. Atâta timp cât nu te corup, nu te ademenesc în lumea lor confuză.

Hoţii sunt preferaţii mei. Ştiu să zâmbească frumos, par de încredere, iar mulţi dintre ei chiar sunt de încredere, asta dacă ai reuşit cumva să le câştigi încrederea. Sunt oameni cu simţul umorului. De asta mai glumesc cu lumea. De asta îţi zâmbesc când îi prinzi cu mâna la tine-n geantă şi cu portofelul în mâna lor. Dar sunt ok.

Despre oamenii importanţi, nu am ce spune, sunt importanţi şi atât.

Maneliştii sunt oamenii aia cu gulerele cămăşilor ridicate, care habar nu au ce e aia muzică, dar dacă vrei să împărtăşeşti cu ei o piesă frumoasă, ţi-o taie din start: să asculţi tu şi toţi roacherii tăi aşa ceva!!! mie dă-mi Salam, Guţă, muzică adică, nu prostii. Şi oricât încerci tu să-i convingi că nu e rock, e muzică ascultabilă pe toate canalele media, nu o scoţi la capăt cu ei.

Rockerii. Aici găseşti din toate categoriile de oameni enumerate mai sus, mai puţin manelişti, dar şi cei ce urmează a fi enumeraţi. Sunt cei mai cei.

Rasiştii. Cu părere de rău, am intrat în rândurile lor. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar... mi-s acolo.

Optimiştii aka oamenii îndrăgostiţi de culori. Aştia habar nu au pe ce lume trăiesc. Evident, trăiesc în lumea lor, dar vor începe să plângă când îşi vor da seama de ceea ce se întâmplă în lumea reală.

moarte=viaţă

Toată lumea vorbește despre moarte. O întâlnim din ce în ce mai des în gurile tuturor, pe stradă, în gânduri. Mori mă! e una din expresiile mele favorite. De ce? habar nu am. O folosesc tot mai des.

Nu se gândește nimeni ce înseamnă cu adevărat moartea.

De fiecare dată când moare cineva, se găsește câte o persoană care să spună eh, așa i-a fost scris, păcat că a murit aşa tânăr sau ah, şi ce băiat bun era... ne-am înţeles aşa bine. Evident, mai sunt unii care spun parcă simţea că moare. Nu cred în ideile astea. Nu cred că un om ar trebui plâns sau admirat abia după ce se află la 2 metri sub noi. Nu cred că vreun om simte dacă o să-l lovească vreo maşină. Nu cred în premoniţii şi nici în sanctificarea oamenilor ordinari. Nu cred în oamenii care plâng ipocrit la o înmormântare. Nu cred în viaţa veşnică. Nu cred că lumea ştie ce spune când spune. Nu cred în nemurire. Te naşti cu moartea în tine, vorba Quijotelui Adei. În momentul în care te-ai născut, porţi moartea cu tine. E inevitabil. Murim, ne ducem.

Moartea e în noi, în fiecare gură de aer inspirată şi expirată. Aşteaptă doar momentul oportun să preia contolul şi să ne conducă.

Să tratezi un lucru atât de profund, cu atâta superficialitate, mă intrigă. Să spui la moartea unui om aşa a fost să fie, parcă nu e cel mai potrivit lucru. Cel mai bine e să taci şi să nu faci pe filosoful. Nimănui nu-i pasă că tu chiar ai cunoscut persoana contorsionată într-un coşciug. Să spui doar a fost un om bun, frumos, nu mai are nicio relevanţă. Nu te trezeşti pur şi simplu, te pui la masă să-ţi savurezi cafeaua cu lapte şi te gândeşti mmmda, azi, presimt că voi muri. Tre' să-mi iau rămas bun de la toate cunoştinţele. Cred că doar cei grav bolnavi simt când mor.

Toţi vorbim despre moarte. Tuturor ne e teamă de ea. Am fost făcuţi să credem că există ceva după ce dăm colţu' şi înainte să mişune viermii peste trupul nostru rece. Să facem fapte bune sau să nu, doar ca să avem un loc rezervat în sectorul VIP al Marelui Tribunal, la ultimul proces.

Nu cred că ar trebui ca cineva să fie vinovat de moartea altuia. Poate doar un criminal. Dar, să renunţi să mai crezi în Dumnezeu, sau în ce crezi tu că te-a plămădit, să-i urăşti pe toţi din jurul tău, să închini altare celor morţi, mi se pare o mare prostie. Nu-ţi poţi învinui Creatorul. Oricare ar fi el. Cum poţi da vina pe Sfânta Barză şi să-i discreditezi meritele, pentru că cel mai bun amic al tău a decis să se sinucidă? De ce să faci asta? De ce suntem ipocriţi?

De ce nu ne putem împăca cu ideea de moarte, atâta vreme cât suntem îndrăgostiţi de întregul concept numit Viaţă?

Nada.

Mai e puţin şi începem sesiunea. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Termin - cu bine, sper - primul meu an ca studentă. Şi nu la orice facultate, la cea de Jurnalistică. Am fost reticentă la începutul anului, simţeam că mă chema casa înapoi, plănuiam să merg acasă la două săptămâni, mă gândeam că nu-mi fac prieteni, iar colegele mele, multe sunt piţipoance. în mare parte, lucrurile nu au stat cum mi le imaginam. Chiar după 6 săptămâni de şcoala, când îmi propusesem să mă împrietenesc cu lumea, am reuşit să fac asta. Şi totul a fost minunaaat şi încă este. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă lucrurile astea. Aproape tot ceea ce mi-am propus, s-a concretizat, într-un fel sau altu'. Oameni minunaţi, lucruri frumoase, locuri faine, chestii interesante.

Acum ceva zile, cineva mi-a spus de un loc superb. I-am urmat sfatul şi am fost acolo. Nu mi-a părut rău că am ratat un concert în detrimentul distracţiei de sub pod. Se pare că toată vara vor fi party-uri acolo. "Ajunsei" să fac practică la două publicaţii, nu e cine ştie ce ceea ce fac eu acolo, însă orgoliul meu e gâdilat. Am văzut ceea ce era de văzut, pot spune că ştiu mai multe locuri superbe decât mulţi din cei ce trăiesc aici. Am făcut ce-am vrut, am ieşit când am vrut... am avut impresia că sunt într-o continuă vacanţă.

Vine sesiunea, am multe examene programate aiurea, la diferenţă de doar o zi, maxim două. E ok, sper că o să ne descurcăm toţi. Mi-am făcut planuri cum că voi intra la buget. Dorinţa asta nu ştiu dacă o voi putea materializa cumva, poate doar dacă mă chinui un pic.

În concluzie, deşi nu facem mai nimic la şcoală, îmi place!

stres -> out.

Ştie cineva cum se poate alunga stresul? Stresul pleacă prin toţi porii. Cel mai adesea, stresul dispare atunci când glandele lacrimale se gândesc să spele cristalinul. Abia atunci. Şi chiar şi după o şedinţă de sughiţat. Stresul vine singur, încet şi sigur. Şi dispare greu. Se manifestă urât, poate distruge prietenii, amiciţii. Sau doar să provoace certuri inutile. Tocmai de aceea recomand spălarea cristalinului cât mai des, cu ajutorul glandelor lacrimale, şi sughiţat perpetuu până când corzile încep să cânte singure, iar pleoapele îşi dau un shut down timp de 15 minute. Pe urmă, omul e ca nou. Brand new. De unde vine stresul? De peste tot: şcoala, soare, vară, Real, firobuz, ultimatum, teme, distracţie, chiar şi relaxare. Feriţi-vă de el! Sau, măcar să ştiţi cum să-l faceţi să dispară.

chill...

sau...

Perrrrfect!

Urmează o săptămână încărcată. În afară de faptul că am descoperit un nou loc minunat, după spusele unora, eu cu încă o colegă, a.k.a. Liuța, vom încerca să învățăm acolo. Se numește Cuib D'Arte și cică e special. Boem, cum ar spune nașa oiței telefonului meu. I-a dat numele Duda.

Aaaaşaaaaa. Bun. Ieri mi-am primit una din adeverinţele care-mi atestă "munca" la una din publicaţiile online, şi anume Pagini de cultură. Urmează să-mi primesc legitimaţia de presă, tot din partea acestei publicaţii, dar şi cea de la Ora de Timiş. La ambele sunt pe sectorul de muzică, iar săptămâna asta, chiar am de umblat. Joi - concert Alexandrina, vineri - Luna Amară şi Voltaj. Sună puţin, dar nu e. Miercuri seară mă voi distra cu colegii, si sper, totodată, prietenii mei:D Sâmbătă va trebui să fiu la Sala Olimpia, unde va cânta o colegă de a mea pentru X Factor. O să meargă mai departe, sunt sigură. Duminică, nu ştiu, cred că va fi zi de odihnă. Nu sună a săptămână încărcată, dar o să fie. Îmi place tare mult conceptul de a fi în priză, să umbli toată ziulica, să nu stai o secundă, deşi aspectul meu fizic pare a contrazice ideea de mişcare. Sunt cam sedentară.

Luni, va fi o zi încărcată rău de tot. voi pleca la 2 de acasă şi mă voi întoarce seara. Marţi e o zi drăguţă, nu am niciun plan, deci voi face tot ce vreau. După seminarii, bineînţeles.

Voi face, în sfărşiiiiiiit, ce vreau să fac! să merg la concerte şi să văd oameni faini!!! Iupiiiiiii!!!

Pluuuuuus, Poli a bătut Dinamo cu 4-1! Nu e totul minunat? Măcar de se întâmpla asta acum o săptămână cu Galaţi... dar fie, e bine şi aşa, cred.

Se întâmplă lucruri minunate, i tell ya! şi mai întârzie un pic sfârşitul lumii, cu vreo câteva ore...

Mi-ar plăcea să ajung anu' ăsta la Gărâna jazz Festival... of, câte mai vreau să faaaac!

Îs fericită, oricum!:D:D:D:D

Să aveţi o zi, o săptămână, o viaţă frumoasă!!! Să vă bucuraţi de fiecare gest micuţ!

Oooo, totul e minunaaaaaaaaaat...

oooooo, minunaaaaaaat....

Macadam...

De ce? De ce ascultă lumea muzica aia? De ce îi place cuiva să vadă o trupă de băieţi care ţopăie şi îşi mângâie propriii pectorali? Asta nu e, pur şi simplu, libidinos? Pe bune, chiar îi place cuiva? serios acum.

Aşa, şi acum că am trecut peste starea mea de frustrare maximă în legătură cu unele feţe din peisajul pseudo-muzical, totodată, pseudo-românesc (toate piesele-s în engleză), să trec la altceva.

Poate ceva serios, poate chiar politic sau poate nu. Mă cam paşte - nu în sensul propriu - un test cam... cum să-i spun?... un test. Asta e important. E un test care cam triază. Tot anul va pica. Sau cel puţin aşa se presupune. E un test simplu, în teorie, de gramatică, ortografie şi toate cele. Recunosc, îmi place să corectez texte şi să mă dau cultă (asta se întâmplă doar în capul meu), şi am observat că mă descurc la asta. Însă faza e că trebuie să explic de ce se întâmplă unele chestii şi de ce o virulă trebuie pusă acolo unde trebuie să fie. Nu mă pricep la explicat. Eu voi încerca să-l corectez şi atât.

În altă ordine de cuvinte, în camera mea e destul de linişte. Se pare că eu şi cu colega mea facem tot posibilul să ne evităm. Sau aşa mi se pare. Oricum, când eu încerc să-i vorbesc, parcă sunetul propagat se opreşte, şi e blocat de o uşă - termopan, că e la modă - şi-mi răspunde foarte sec. Asta dacă-mi răspunde. M-am gândit, şi m-am gândit, şi m-am gândit (pe mine mă, m-) din nou şi am ajuns la concluzia că sunt naşpa. Dar e ok. Va trece perioada asta de tăcere voită şi vom ajunge la tăcerea-de-sesiune. Ei bine, se pare că voi avea profesori ce mă vor medita. Îmi sunt colegi. Dar eu am făcut MATE-INFO şi memoria mea e praf, deşi nu din cauza unor chestii verzi şi cam ilegale ce determină pierderea memoriei, ci chiar din cauză că uit. Nu pot explica. Deci, am cam uitat toate noţiunile gramaticale deprinse în 5-8, şi cu greu mi le mai pot aminti. E ok.

Am spus vreodată că am început să experimentez lucruri?

Am văzut un film pe care mi l-a recomandat un prieten (pot să-i spun din nou aşa), care se numeşte The Secret. Cred că s-a auzit de el. Dacă nu, pe cuvânt de visatoare cu ochii deschişi, merită văzut. E un fel de documentar, da' sunt şi elemente cinematografice pe acolo. Mă rog, ce se spune acolo e important. O să cuceresc într-o zi Pământul, voi găsi leacul cancerului, voi instala pacea mondială - deşi asta s-ar contrazice cu un alt documentar pe care l-am văzut aseară, Zeitgeist: Moving Forward - voi implementa o nouă politică şi cel mai important, voi salva delfinii (şi poneii, opţional)!!! Ziceam că încerc chestii şi am încercat. Mi-am dorit ieri să primesc o cafea şi, ieri, nu am primit, daaar am primit azi. Mi-a dat-o chiar profa de la TLS: TV. Am rămas surprinsă, dar mi-a prins bine!

Şi acum întrebarea care mă macină de mult: de ce fac botic tipele care-şi fac poze în oglindă??? Deeeee ceeeeee???

[guess who, connect-r, inna, antonia, alexandra stan, deepside, contryside, any other side DJs they all suck, tocmai de aia nu le scriu numele cu majuscule]

Macadam, macadam...