me, myself and my precious

Nici chef dă scris nu mai am, leitli. Se întâmplă ceva cu mine. De o vreme. Nu-i bai, trecem peste. Mă gândeam... cum îţi dai seama când o persoană sarcastică şi miştocară e serioasă? Ciudat e că întrebarea vine din partea unei mari admiratoare a sarcasmului. Fachit! Am impresia că îi place cuiva să se joace cu mintea mea. Dar e în regulă, e în regulă. Oricum sunt dereglată.
În altă ordine de idei, care idei sunt cam... absente în postarea asta, aşea, terminai şi cu cartea aia cu fericirea. Mi-am dat seama că 85 din sfaturile alea, în total sunt 100, deja le aplicam. Şi fericirea mea tot hai-hui umblă. Mama ei de treabă! Arrr! Mă voi face pirat! Arrr!!! Tre' să-mi dea cineva un cârlig în loc de mână dreaptă şi un picior die lemn stâng. Piciorul să fie stâng, nu lemnul. Presupun că la psiholog degeaba m-aş mai duce, tre' să merg direct la psihiatru. OooooooooOOOOooooofff, cât mi-am dorit să cresc "ooo"-urile într-o postare, nu mai am scăpare.
Rendomli, ultima mea achiziţie în materie de modă, pentru că da, sunt o fetiţă, constă într-o rochie. Nu e ce mi-am dorit, dar e o rochiţă. Mi-am luat chiar şi o broşă. Verrde. Mă transform, de asta mi-e frică... Domnu' psihiatru, veniţi mai repede!!! Mbine na, recunosc, nu a fost din proprie iniţiativă, tre' să ajung la o nuntă a unei colege-de-liceu-care-are-o-soră-geamănă-şi-cu-care-obişnuiam-să-mă-înţeleg-super-bine. Se mărită. La vârsta asta. Mi se pare atâââât de ireal. În mintea mea e un copil, are doar 22 de ani. Cum aşa ceva? Desigur, vorbeşte matura din mine. Am o minte de adolescentă teribilistă şi emokidă de 14 ani. Sunt varză... legală, bineînţeles, că doar am peste 18. De fapt, mental sunt un copil, comportamental - o babă plictisită ce se uită pe vizor atunci când se plictiseşte. Dar destul despre mine. A văzut careva RAT, adică Românii Au Talent? eeeeee, din enşpe sute de expozanţi de talent, mi-au plăcut fix doi. Pe nenea ăsta îl plac mult şi... taaaa-daaaam, pe el. 'Njoy!
Nu-i aşa că o culoare nu e culoare fără un "rrrrrrrr" în ea? Mă refer, desigur, la verrrrrrrde :D

let it be

Nu pot să dorm. Reiau, în minte, toate cuvintele ce mi-au fost spuse şi, brusc, fluturii stomacali o iau razna. Zboară, şi zboară, exact aşa cum alergau oamenii ăia legaţi la ochi, în clipul celor de la Prodigy, Voodoo People. Şi când ei, fluturii, se înalţă spre esofag, şi dau de faringe, rămân blocaţi acolo. Şi se zbat, şi se zbat… dar, doar în clipele când rememorez cuvintele alea frumoase şi refac scenarii mentale. Noroc că e căldura aici, în felul ăsta nu trebuie să mai stau în casă fără pic de preocupare şi să-mi las mintea să zburde pe meleaguri, din astea… stranii. Starea asta, pentru mine, e ciudată. Niciodată nu a atins nivelul ăsta. Ah, şi eu care crezusem că-mi trecuse… aparent, e iremediabil ce se întâmplă. 

100 de căi spre fericire

Cred că prea mult mă plâng de faptul că toate îmi merg anapoda, iar asta, conform legii atracţiei nu aduce altceva decât şi mai multă nefericire. Trebuie să fac ceva, de aceea, am profitat de faptul că a fost organizată prima ediţie Bookfest în Timişoara, m-am dus şi mi-am achiziţionat o carte intitulată simplu: 100 de căi spre fericire. O carte de psihologie practică, menită să mă facă să îmi găsesc fericirea, cumva, şi în plus, costă mai puţin decât o şedinţă la un psiholog. Ştiu că nimeni nu ar trebui să-mi spună ce şi cum să fac, dar e o perioadă destul de confuză prin care trec, iar un sfat care vine din partea unui specialist e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
Dar mă consiliez singură.
Imediat ce mi-am luat cartea asta, am dat de un om extraordinar care a făcut un lucru minunat în momentul respectiv. Un prieten, care mă însoţise, mi-a şi spus: ia te uită, ăsta e un prim pas spre fericire. Haideţi lucrurilor superbe, veniţi odată!!! Vă aştept nerăbdătoare!

re-becoming me? well, take your time, dear

Când am pornit la drum, se întâmpla acum mai bine de 4 ani, am pornit încurajată de nişte cuvinte. Totul suna minunat, pe atunci. Acum... dacă vreau să-mi descriu ce trăiesc în momentul ăsta, dacă ar fi să descriu ce simt - cu privire la viitor, dar, mai mult prezent - printr-un titlu al unei piese muzicale, preferabil, piesa trupei preferate, aş alege Pierdut, interpretată de Viţa de Vie. De ce Pierdut? păi, pentru că mă simt pierdută [seems legit], că nu mai pot... Aş vrea să mă întrebe şi pe mine cineva, bă, ai nevoie de ajutor, ce-i cu tine? Aş vrea să mă asculte cineva, să se prefacă măcar că ascultă. Dar mi-ar plăcea tare mult o îmbrăţişare sinceră. Mi-ar plăcea să-mi reiau drumul acela. Mi-ar plăcea să pot depăşi barierele alea de care tot vorbeam, ştie cine şi despre ce vorbesc, şi să redevin eu. Sunt pierdută. Da, în anumite discuţii, cu persoane cu care mă simt în regulă, îmi mai permit să spun cu adevărat ce cred... dar se pare că sună ca şi cum fac asta ca să atrag atenţia.

About VDV, am fost la concertul acustic aniversar, sau aniversar acustic, din Timişoara. A fost un concert mai mult decât minunat. Pentru o astfel de premieră, atât pentru trupă, cât şi pentru audienţă, totul a arătat, în special, a sunat perfect. Ca şi când de 15 ani asta fac ei, vin cu nişte multemultemulte instrumente pe scenă şi cântă stând jos. Dar dacă făceau asta de atâta timp, probabil, nu mai erau aşa emoţionaţi şi entuziasmaţi de tot ce făceau ei acolo. Ştiu că spun despre fiecare concert că a fost unul din cele mai tari la care am putut să merg vreodată, dar ăsta tocmai e pe primul loc. De fapt, el va fi reperul pentru toate concertele viitoare. Nu cred că mă mai poate impresiona un concert aşa de mult.
Desigur, niciun lucru nu e perfect, are întotdeauna părţi bune, şi în acelaşi timp, negative. Partea aiurea, însă, nu are legătură cu prestaţia băieţilor din Viţa de vie. Nu, nu, nu. Nicidecum. Ci cu prestaţia unei persoane, de la care mă aşteptam la mai multe. Dar, cică murim singuri, so i won't give a shit anymore. Bineînţeles că atâta timp cât ea, persoana, nu avea niciun beneficiu pe urma participării la acest concert, m-a lăsat baltă. Nice, destul de nice. Când mi-am dat eu seama de nişte lucruri, a fost fix momentul în care domnul Despot s-a ridicat să cânte o piesă minunată, şi anume: Lăsat pustiu.


Nu ştiu cine sunt... şi am nevoie tare de cineva care să-mi mai facă şi mie pe plac. Îi ascult pe toţi, şi chiar nu mă prefac... dar, eu sunt bună doar pentru asta... Colţul meu s-a micşorat, nu mai e loc nici pentru mine. Doar pentru nişte frustrări interioare. Ar fi bine să mă pot detaşa de tot, să privesc ce se întâmpla de undeva de sus. Dar nu pot face asta, nu încă.

VdV, 15 ani

Concert Viţa de Vie în Timişoara! Viţa face 15 ani şi cântă tot într-o manieră acustică. De abia aştept să ascult asta. Se va întâmpla abia mâine seară, la Filarmonica Banatul. Mi-am luat biletul acum mai bine de o săptămână, să fiu sigură că mai prind. Aparent, cei de la librăriile Humanitas, habar nu aveau de concert, aşa că mi-am luat biletul de la Cărtureşti. 

Mi se pare un lucru de admirat să faci muzică de atâta timp, să rezişti în lumea aia, care e într-o continuă schimbare. Se schimbă după cum bate vântu', după ce mai putem copia... Trupa asta e egoistă şi mă bucur foarte tare. Nu s-au dat pe dubstep, club-music, etno sau ce s-a mai purtat de-a lungu' vremii. Au rămas ei, cu muzica lor. Piesele lor nu se aseamană între ele. Cel mai rău îmi pare că merg singură la concert. Dar merg, vreau să iau parte la aşa ceva. Mulţi prieteni nu pricep care-i treaba, de ce-mi place trupa asta aşa de mult, da' nu am chef să le explic. Înseamnă mult pentru mine şi atât. 

De ce mai mergi, mă, acuma la concert, dacă acu' mai puţin de o lună i-ai văzut live şi gratis? De ce să-ţi iei bilet? Cum aş putea răspunde la asta? E VDV, tre' să merg. E ceva inedit, în sfârşit, toate piesele lor vor fi acustice. Asta mi se pare mega-interesant. Oh. Îmi pare rău că nu mă pot face înţeleasă, dar nu am cum să ratez aşa ceva. 

P.S.: check the site http://vitadevie.ro/ !