Prietenii rămân prieteni. Cei care n-au rămas... înseamnă că n-au fost.

Acasă.

Niciodată „acasă” nu mi s-a părut un cuvânt cu mare însemnătate. Acasă era doar casa şi oamenii din ea. Atât. Asta până ce s-a decis că mă mut în Timişoara, un oraş minunat, ce-i drept. Am început facultatea, eram speriată de bombe, gen oameni noi şi drăguţi, cu care nu puteam să vorbesc, pentru că, pur şi simplu, îmi era ruşine. Fără să ştiu de ce. În timpu’ ăsta, mi-am dat seama cât de mult îmi lipseau prietenii de acasă, dar mai ales oamenii ce stăteau în casa pe care trebuia să o numesc „acasă”. Din dor în dor şi lipsă în lipsă, m-am împrietenit cu bombele.

Totul a devenit atâââât de fain şi drăguţ, că-mi dispăruse doru de casă. Acum am două „acasă”. Cea de mai sus de care tot vorbeam, familia, iar cea de-a doua „acasă”, e în Timişoara, acolo am prietenii. Puţini, e adevărat. Nu am nevoie de foarte mult de obicei. Oricum, persoanele pe care le-am întâlnit acolo, îmi dau senzaţia de: „aşa ceva nu se poate!!!”. Eu nu mă văd ca fiind o persoană cu care altcineva ar vrea să-şi petreacă timpul. Sunt mult prea drăguţi. Şi când îmi plăcea mie să stau tot mai mult cu colegii, a venit vacanţa. Trebuia să mă întorc acasă.

Îmi părea rău că-mi lăsam colegii, dar mă bucuram când ştiam că o să-mi văd prietenii de acasă. Îmi lipsiseră. Am ajuns acasă şi totul era alb. Frigul, de asemenea, prezent. Dar era alb şi mirosea puternic a iarnă. Iubesc iarna. Am avut iar 10 – 11 ani. Mă dădeam cu sacu’, cu draga de Ramona şi cu scumpa Oana, vară-mea. A fost frumos, dar nici urmă de prieteni. Oricum, am găsit ceva, ceva ce m-a anunţat că nu mai sunt prieteni pentru noi acolo. Am putut trăi cu gândul ăsta, chiar mă amuza. Oricum, un om fain spunea la un moment dat: Prietenii rămân prieteni. Cei care n-au rămas... înseamnă ca n-au fost. Şi omul acela avea dreptate. Urma Crăciunul. Evident, niciun moş sau umbră de boşorog, nu s-a îndurat să pună frână şi în apropierea mea. După 3 zile de aşteptare zadarnică, am plecat şi la ceilalţi bunici. Două zile. Au trecut foarte repede. Reîntoarsă acasă, am uimit-o pe mama cu talentul meu de bucătăreasa. Am făcut nişte prăjituri gustoase, mi-a luat o grămadă de timp să le.. prepar, cum s-ar zice. Prăjiturile minunate, se numesc, de fapt, bezele. Şi alea s-au dezumflat cum le-am scos din cuptor. Măcar au prins culoare. Noaptea dintre ani, a fost fantastică. Am preluat o idee de la Pikchiu, şi fix aşa mi-am petrecut revelu’. Ideea era... conferinţa pe mess. A fost frumos. Am vorbit cu Ramona, deşi ne desparte o căsuţă. Şi cu Anamaria, am vorbit.

La miez de noapte, Black, câinele meu drăguţ, era panicat. Începuseră artificiile să pocnească. Am ieşit afară, să văd cum se colorează cerul, apoi am plecat la Anamaria. Frumos. Anamaria nu s-a schimbat deloc. Pe urmă am pluguşărit-o pe Ramona şi dupaia am plecat acasă.

Chiar a fost o vacanţă frumoasă. E un fel de retragere în munţi. M-am relaxat total, iar în timpul relaxării mi-am dat seama că asta e tot ce mă mai aşteaptă acasă. Ai mei şi atât. Nici nu am nevoie de mai mult. Doar famila contează. Prietenii cum vin, aşa pleacă, ba la munte, ba la mare, fiecare cum şi unde poate. Familia, în schimb, o să fie mereu acasă. Familia o să mă primească de fiecare dată, că sunt parte din ea, bine, şi sunt obligaţi să mă primească, nu au de ales!!!

Îmi pare bine că, deşi nu mi-am mai schimbat lentilele ochelarilor, am văzut cine contează cu adevărat. Îmi pare rău că i-am tot dat la o partepe ai mei cât încă mai aveam prieteni.

Două săptămâni= vacanţă. Vacanţă= Acasă. Acasă= ai mei.

End of story. <3<3<3