Astăzi îţi spun „ne mai vedem, mai vorbim”. Nu vreau să se
termine, dar, nici măcar nu am început. E mai bine aşa. E un „la revedere”
definitiv. Îmi suprim orice sentiment născut lunile, săptămânile, zilele astea.
Trebuie, dacă vreau să fie totul real. Cu piesa Perfect Darkness pe fundal, sorb din ceaşca verde de ceai şi mă
gândesc că trebuie să renunţ. Ca o paranoică ce sunt, simt că trebuie să îţi
dau drumul. M-am agăţat prea tare de un vis... şi atât. Nu l-am putut nicicum
confunda cu realitatea, pentru că nu mi s-a dat ocazia. În schimb, îi văd pe
ceilalţi experimentând tot ceea ce voiam eu să experimentez. Ei trăiesc cum
mi-am dorit şi au parte de lucrurile la care tânjesc. Asta ar trebui să mă facă
să mă comport ciudat, însă, simt cum doar o să mă ascund iarăşi. Ştii că nu am
încredere în nimeni. Nu am încredere în mine. Ştii că totul îmi pare mai uşor
de realizat, dacă văd lucrurile ca pe nişte jocuri. Dar, m-am plictisit de
ele... Nu mai pot fi impulsivă. Mă retrag. Sunt o babă de 20 de ani. Mă retrag în lumea mea utopică. La revedere.
Despre ceea ce ai scris nu pot decât să-ţi împărtăşesc şi ţie cuvintele care mă alină, cuvintele Alinei Manole: 'Iubeşte frumos, şi dacă se termină, acceptă liniştită şi mergi mai departe'. :)
RăspundețiȘtergereCât despre Fink, mi se pare genial. L-am ascultat acum câţiva ani pentru prima dată. Mulţumesc că mi l-ai reamintit!
O seară minunată!