Ar fi împlinit 53 de ani azi...

E destul de greu să scriu ceva în legătură cu el, nici nu prea are sens, în mare, o fac mai mult pentru a mă elibera un pic de amărăciune. Mi-am dorit să fim cei mai buni prieteni, dar eram prea orgolioși și încăpățânați amândoi. Asta e și moștenirea: încăpățânare, orgoliu și mai ales să nu îmi arăt emoțiile în fața oricui.

Nu pot să spun că am o oarecare credință în vreun dumnezeu. Cel puțin, nu într-unul creionat de măscăricii în rochii negre. Sau într-unul care intervine în viețile noastre. Cred totuși că există ceva mai presus de noi, și cam atât.

După plecarea lui, am început tot mai tare să cred că e încă aici... Fizic vorbind, energia lui nu a dispărut, nu? Parcă așa era, energia se transformă, nu se pierde, nu dispare. În visele mele, încă e acolo, aproape noapte de noapte. Fix așa cum era. Poate există o viață de după, dar nu o cred pe aia cu rai sau iad... Ci altceva. Nu știu să explic, dar... Of.

Mă alină gândul că atomii trupului lui există încă, un fel de reîncarnare tot se petrece. Mă alină visele ce le am de mai bine de 7 luni, chiar dacă îmi doresc să mă trezesc și el să fie acasă, în siguranță. Cred în suflet și că trupul e doar o carcasă în care locuim o perioadă. Cred că sufletul lui încă e pe aproape, atâta doar că nu îl vedem.

Mi-aș dori să îl pot suna încă și azi. Mi-aș dori să mai fie aici, să fi putut să îmi cer iertare pentru toate, nu sunt sigură că m-a auzit cât eram la el, în spital... Acum îmi doresc ca medicii ăia de nu l-au intubat să pățească fix la fel, cu ocazia pandemiei. Și le doresc asta rău de tot, o merită. La fel cum o merită și mincinoșii de la el de la muncă. I-au răpit dreptul la viață. O merită.

Nici nu îmi pot imagina cât de greu le e mamei sau bunicii mele. De acu avem fiecare durerea noastră individuală și totuși comună. Ne doresc putere și răbdare, sunt convinsă că ne vom reîntâlni într-o zi. Și tot ce ne rămâne de făcut acum e să avem grijă unul de celălalt.

Nu prea era de acord cu plânsu', cel puțin nu așa, în văzul lumii. Așa că o voi face în liniște, fără drame, "aia e, nu mai avem ce face acu'", probabil ar fi spus. Aș fi vrut să merg azi la mormânt. O să merg curând. Îmi doresc din tot sufletul să mai am cui spune la mulți ani...

Mi-e dor. Și atât.

Azi ar fi împlinit 53...

Orizont. 3.

Şi-am fost şi drept, şi-am fost atent şi harnic
Curat, cinstit şi milostiv, şi darnic
Trimis pe rând la loc, la colț şi la plimbare,
Trezit salvându-mi inima cu răget, colți şi gheare
Mult mai atent cu fiecare zi, mult mai puțin generic,
Mult mai cinstit şi mult mai drept, mai darnic şi mult mai temeinic

Coşmarul e realitate. Acum vezi toate lucrurile mult mai rele decât au fost vreodată. Nu te mai simți în stare să faci nimic. Dar deja ai văzut răul. Nu poți evada din cameră fără ca totul să te bântuie. Fantomele nu te lasă încă să pleci. Ele vor fi mereu aici. Te vor tortura, te vor dărâma, te vor consuma. Dai răgaz timpului până vei ajunge la nucleul galaxiei? Nu e vreme pentru asta. Nu ştii cum e după ce ai fost sfâşiat în marea gaură neagră. Eşti oricum rupt şi toate puterile ți s-au scurs. De aici nu se mai poate întâmpla nimic mai rău. Credeai că nişte spirite te sperie, credeai că orice te sperie. Dar uite, zaci acolo şi nu te mai mişcă nici prezența fantomelor, nici a lighioanelor. Ridică-te. Ridică-te şi invocă-ți ultima şi cea mai mare frică. Pe ea încă nu ai văzut-o şovăind, şi asta pentru că aşteaptă în linişte să te vadă descompus şi abia atunci vine să se arate. Când nu mai poţi riposta în niciun fel. Surprinde-o.  Te ridici cu picioarele tremurânde, fără a mai spera că poţi înfrunta orice ar veni spre tine. dar e ultima strigare. E ultimul hop pe care mai trebuie să îl treci. Te încurajezi singur, îţi impui să nu laşi nicio emiţie să te trădeze atunci când va fi venit momentul. Ştii că o să fie crud şi în mintea ta deja ai trei cele mai rele scenarii. Să nu te surprindă nimic. Te îndrepţi cât se poate de spate şi cu vocea stinsă îţi urli frica. Şoaptele tale îi ajung la urechi, darea vrea să te mai ţină în tensiune. Se joacă cu mintea ta, îţi ştie cele mai sensibile puncte, te lasă să o aştepţi. Pândeşte, încă e acolo, dar parcă acum ei îi e frică să se arate. Nu te laşi.  Îi pronunţi numele din ce în ce mai sigur pe tine. Trebuie să vină. Simţi podeaua că începe să se deşire ca un fost pulover. Simţi puterea cu care frica ta se hotărăşte să ţi se înfăţişeze. E cea mai hidoasă creatură, se ridică din nimic, şi te priveşte printre şuviţele slinoase care îi atârnă pe faţă. "Faţă" e totuşi prea mult spus. Chestia aia ridată, cu tot felul de creaturi mici şi imposibil de denumit, care ies de prin orificiile faciale. Dar nu are cum să te sperie în niciun fel, totuşi. Ştiai prea bine din ce e compusă toată frica ta. Priveşte-o şi atât. Nu o să vezi nimic în plus sau în minus. fix ceea ce te sperie, dar ia-ţi timp şi analizeaz-o temeinic. Altă ocazie nu o să ai. Nu o poţi lăsa să te tulbure în continuare. Nu îi poţi permite să nu îţi răspundă la ceva întrebări. Profită că e fix în faţa ta. Îţi respiră direct în nas. Nici măcar nu îţi mai inspiră nimic. Scenariul cel mai rău s-a adeverit, acum doar tu ştii dacă poţi sau nu continua. Dar privindu-ţi frica în ochi, fiind atât de aproape de ea, îţi vine doar să îi răzi în faţă şi să te întrebi de ce ţi-a fost teamă. Ai impresia că ai trecut de acea gaură neagră. Şi chiar te recompui, particulă cu particulă. Dar fiecare e îmbunătăţită cumva.
Îi spui tot ce trebuie să audă. tot ce trebuie să o convingă că puterea e doar în tine. Şi că nu te mai poate controla de acum înainte. Deja e temătoare. Nu se mai poate ghida, nu îţi mai găseşte nici măcar un singur punct sensibil. Devii din ce în ce mai sigur pe tine, parcă se vede cum te purifici printr-o sită imaginară. Ştii oricum că doar de tine ţine tot. Şi că nu trebuie să aştepţi ajutor. Vezi că dă în spate pe măsură ce ridici tonul la ea, aşa că plusezi. O strângi de gât şi-i mărturiseşti tot ce e ea. Nu mai are nicio urmă de putere asupra ta. Prin strangularea asta parcă s-a făcut un transfer de putere. O controlezi în sfârşit. O spulberi doar prin asta: Nu mă mai tem! Eşti un zero!
Nici măcar nu a fost un duel. Ai învins-o cu nimicul de partea ta.
Camera în alb e doar camera în alb. E linişte şi lumină. Şi linişte. Şi lumină. Şi vezi doar orizontul. Simţi că poţi zbura şi că tot răul a fost înfrânt. Te simţi, în sfârşit, liber.

Biz

"Nu-mi pasă dacă trăiesc sau mor, lângă voi îmi e tot una, sunt tot MORT."

stai tot în camera aia în alb. Leşinat pe podeaua putredă, consumată de timp, fantomele şi scheleții ce au năpustit asupra ta, te privesc cu ochi goi. Încerci să conştientizezi toate mişcările în timp ce zaci inert şi golit de orice. Ai rămas o simplă carcasă. O rămăşiță pe care încă nu o poate nimeni desluşi. Vag, cineva ştie ce ai fost. Dar nu mai contează acum. Tu eşti epuizat, debusolat, nesigur, pierdut. Inspiri milă şi entităților ce te veghează. Eşti o carcasă în care ecoul durerii se zbate hectic, sinusoidal. Tot ce avea sens pentru tine a pălit într-o clipită, cu doar un zâmbet venit din singurul loc unde aveai depozitată liniştea ta, întreaga ta galaxie a fost înghițită de imensa gaură neagră din centrul ei. Iar acum simți doar sfâşierea ființei tale, fiecare particulă a ta e smulsă şi nu vrei să pierzi nimic. Trebuie să ai răbdare puțin, să vezi ce e după ce ai fost mâncat cu nesaț de nucleul nemilos, se presupune că fiecare lucru trecut printr-o gaură neagră se recompune în altceva. Dar, procesul nimicirii tale e atât de rapid, iar tu resimți pentru fiecare parte luată din tine numai durere de nedescris, care ține o eternitate. Nu mai vezi nimic printre lacrimi, nu mai ai putere să te ridici, nu mai ai aer, te îneci. Până acum ai fost puternic. Dar vezi că numai fostele ființe mai stau în picioare lângă tine şi ele nu te pot ajuta. Te sprijini cum poți de mobila învechită, încerci să te ridici, muşchii-ți sunt atrofiați, te doare fiecare parte a corpului. Se agită totul în jurul tău tocmai când crezi că ai reuşit să stai cât de cât sprijinit. Gângăniile revin... nici nu le simți când s-au cățărat pe tine, e un curent puternic în camera în alb, te zbați doar în mintea ta. Te zvârcoleşti, dar eşti blocat. Îți trece prin cap că e un simplu coşmar... te prăbuşeşti fără să mai simți ceva. Închizi ochii cu poftă. Eşti sigur că tot ce ai avut până acum e doar un coşmar. Nimic din viața ta de până acum nu s-a petrecut cu adevărat. Te rogi în şoaptă să te zguduie ceva şi să te trezeşti fix în punctul ăla în care totul părea în regulă. Aştepți o perioadă şi deschizi ochii cu teamă. Pare linişte... pare. Acum totul e aliniat. Vrei să pleci de acolo. Uşa e deschisă, pleci cu fricile lipite de corpul tău. E doar linişte. Coşmarul e tot aici. Coşmarul e realitate.

CMFLDPP şi Sunetele Pădurii

O fi ăsta blog de lamentări personale, dar parcă subiectul de azi e vesel. M-am gândit aşa: din moment ce conține caracteristica "personal" eu zic că pot să scriu fix ce vreau eu. S-ar putea observa o oarecare notă de redundanță în ceea ce mai las pe aici, dar îmbătrânesc, uit şi nu îmi place sa recitesc ce scriu. Las aici bucăți de trăiri, căci despre asta este vorba. E colțu' meu.  Iar în colțu' meu accept prezența doar a câtorva oameni. Se ştiu ei, pentru că le-o şi zic. Iată, aceasta a fost o introducere destul de meh. Nici nu o să ghicească cineva despre ce vreau sa scriu decât dacă alege calea cea dreaptă, şi anume: răbdarea. 

Trăirea de azi nu poate fi cu exactitate descrisă în cuvinte. Nu am destule la dispoziție şi nici nu avem cuvinte atât de frumoase. Am şi eu o singură rază de bucurie/pasiune în viața mea: Coma. Sigur că primesc şi tot felul de înțepături din jurul meu, care în mod normal m-ar deranja. Ştii de ce îmi plac? Pentru că din greşeală am dat peste o piesă a lor care mi-a fost medicament. Fară niciun fel de exagerare. Pe oamenii din formația de la Bucureşti îi respect şi admir pentru tot ce fac ei. Ei ieri s-au gândit să facă cel mai fain cadou: varianta acustică a piesei Cel Mai Frumos Loc De Pe Pamant. Am zis că îi acord o zi, să las piesa să se aşeze şi mai frumos pe suflet şi pe urmă, dacă şi pot, să vorbesc despre ea. Dar nu funcționează, se pare. Nu îmi găsesc cuvintele. Melodia mă poartă pe aripi de vis, înapoi în vremurile în care totul era bine. Îmi dă linişte sufletească şi-mi bagă-n sperieți fricile alea mari. Am senzația aia de plutire. De acasă. De durere alinată încet. De dor. De calm şi siguranță. Îi dau un simplu play şi năvălesc episoade întregi de stări bune amestecate cu un nod  în gât, nişte lacrimi în ochi şi: lasă-mă încă un pic acolo, unde pare totul perfect. Îmi vine întruna să spun mulțumesc. După ani de zile de adormit tot plângând, vin oamenii cu melodia asta şi totul s-a rezolvat. CMFLDPP mă ține şi în prezent şi în partea aia de trecut pe care încă o plâng. De parcă nu era de ajuns că m-a salvat, la propriu, Un Semn. Că de acolo a pornit obsesia. Şi nici nu i-aş zice obsesie, e locul meu de refugiu, mai mult. 

Ceva mai frumos nu am auzit la niciun artist, niciunde, nicicând. Catarsis complet. Asta e starea cred: te curăță de tot răul. Piesa de fapt e îmbrățişarea plină de afecțiune după care tot mai tânjesc. Şi liniştea. Îmi alungă până şi cele mai rele gânduri. Îmbrățişarea pe care nu o mai aveam de multă vreme. ştii, exact ca senzația aia de gol în mijlocul pieptului şi furnicături în stomac înainte să te întâlneşti cu crush-ul pe care îl pândeai de ceva timp. Nici nu mai contează cum trăiesc eu piesa, important e că ajunge cum şi unde trebuie. Mulțumesc Sorin (Gogoaşă), că ai vrut să faci ceva pentru pădurile noastre şi muĺțumesc Coma că ați acceptat să vă implicați cu minunăția asta în proiectul propus de cei de la Greenpeace. Recomand cititrea cu atenţie a descrierii piesei. Şi acum, minunea:

Morphine

Înapoi în cameră. În camera rece de pe pereții căreia se mai văd urme prelinse ale condensului de demult. Probabil ar mai există condensul ăsta dacă cineva ar mai încălzi camera. Nu a mai intrat nimeni de multă vreme aici. Mirosul sufocant o dă de gol. Mirosuri vechi împletite tacticos cu unele noi şi mai împuțite. Camera în alb. Mucegai, pereți ridați, fantome inerte, ecouri de demult, fire de iarbă născute la încheieturile podelei, vrând să sugrume cearceafurile ce acoperă mobila, piele moartă în praful ubicuu, lighioane ce cutreieră scândurile de pe jos. Camera în alb. Linişte totală. Cu privirea doar mişcările-s fluide. Privirea se opreşte când aude un sunet şi se opreşte abia deasupra dulapului. O unghie mângâie uşa pe dinăuntru. Unghia insistă. Pare că nu e una singură. Lighioanele se întrec spre uşa dulapului. Şi intră pe unde apucă. Mângâierile se transformă în subit în zgârieturi şi lovituri puternice. Lighioanele aleargă bezmetice în lungul pereților. Bubuiturile se intensifică. Genunchii se înmoaie şi privirea se stinge parțial. Camera în alb. Un gând tremură pe buze: ştiu cine sunteți! şi ies scheleții ce mă bântuiau. Le ordon supunere. Le supun gânduri de iertare. Le cer milă. Vă ordon: muriți! Schelete ce nu ştiu de îndurare se apropie. Schelete animate numai de amintiri grețoase, cu remuşcări usturătore. Vreau sa smulg clavicule şi câte-un stern, metacarpiene şi să despic falangele tuturor, căci ele m-au omorât prima oară.
Fantomele se mişcă, şoptesc să le urmez de bunăvoie. Lighioanele se cațără pe mine, camera în alb,  încerc pe pipăite să simt liniştea, haide acum şi scapi, singură, singură, colierele se strâng în jurul gâtului, camera în alb, scheletele înaintează, ceva muşcă înfometat spatele genunchiului, singură, haide, lighioanele mi s-au ascuns sub haine, scheletele îşi întind oasele spre mine, oglinda nu-mi prieşte, LINIŞTE, fantomele înconjoară într-un dans nebun camera în alb, să plec... singură. Aer. Linişte. Respir toți morții încet. Dansul e pe sfârşite şi veninul la fel. Camera în alb.

Coborâtă-n rai

Postare nouă. Nu, nu sunt deprimată, pentru că se pare că doar atunci am chef de scris. Sunt foarte fericită. Iar ăsta e celălalt motiv pentru care îmi place să expun tastările mele în mod, relativ, public. Am fost la Coma şi mi-a plăcut. De fapt, am fost hipnotizată toată ziua şi în seara concertului am intrat într-o stare de transă mult prea profundă ca să realizez ce mi se întâmplă. O singură zi îmbibată în trăiri neexperimentate până atunci. Am cunoscut-o față în față pe Ramona. Ramona fiind "sora" lui Cătă şi parte din familia Coma. Acum scriu cu palmele transpirate încercând să pun aici amintirile recente. Eram atât de fără aer înainte să o văd pe Ramo, iar când ne-am întâlnit, pur şi simplu, am avut senzația că o ştiu de mult timp. Am mers spre locul cu concertul, amândouă branduite cu Coma. La intrare, erau băieții care tocmai ajunseseră şi descărcau instrumentele. I-am cunoscut în mod oficial pe Dan şi Cătă. Foarte prietenoşi şi deschişi. Şi foarte faini. Am intrat şi am mers până la scenă, în spatele ei, adică. Lucru care mie nu mi s-a mai întâmplat până acum.  Când am dat sa plec de acolo, pentru că trebuia să alerg după una dintre organizatoarele Backyard acoustic season, Cătă m-a întrebat cum sunt şi mi-a spus să mă întorc. A fost aşa minunat. Concertul a fost absolut senzațional, s-a auzit impecabil, am cântat fiecare vers şi pentru mine chiar a fost cel mai fain concert la care am fost. Nu mai zic că în timpul concertului Cătă a început să vorbească cu mine: iuliana, cum esti? Iti place? Pe o scară de la 1 la 10 ce notă ne dai? Şi instant toată lumea a început să se agite. Cătă: vreau acum să o aud doar pe iuliana. Băăăăăă! Mor. Ramo i-a copt-o fratelui meu şi le-a spus băieților că era şi ziua lui. Aşa că după ce l-au întrebat, tot de pe scenă, câți ani face, i-au dedicat "Dor" în semn de la mulți ani. Oooffff. Dan a povestit tuturor cum Ramo şi cu mine ne-am întâlnit pentru prima oară în seara aia, numai şi numai datorită Coma. Desigur, verbalizând comentariile noastre de pe fb, într-o manieră foarte amuzantă. După concert a fost şi mai fain, şi asta tot datorită Ramonei. M-a luat cu forța şi m-a dus la ei. Eu le pregătisem cadouri, le-am croşetat nişte pene şi am copt nişte bâte de baseball. Şi ei păreau încântați. Matei (the greatest guitarist alive) cu Ramona m-au luat cu forța să mergem la Cătă să îi ofer şi lui brelocul cu sigla lor. Matei: Cătă, Cătă, hai să îți prezint o fată. Cătă: ne ştim, nu trebuie prezentări! Hei, iuliana! Şi atunci m-a îmbrățişat. Am murit în seara aia de câteva ori. Sau am fost în comă indusă. Nu prea îmi mai amintesc lucruri pentru ca emoții... dar ştiu că i-am îmbrățişat pe toți cei mai super băjeți din lume.
Înainte să plece, Cătă îmi făcea cu mâna de mai multe ori şi eram tristă ca pleacă. A plecat şi doar mă uitam în urma lor. Stăteam cu oamenii, cu care am venit, la masă şi dintr-o dată văd că se întoarce Cătălin. Mă gândeam că doar pentru organizatori sau ceva. Dar a venit la masa noastră şi m-a îmbrățişat şi pupat. Şi mi-a mai mulțumit înca o dată pentru cadou. A dat mâna cu băieții de la masă şi m-a mai pupat şi îmbrațişat. Şi eu nici măcar nu am putut să mă ridic de la masă sa îmbrățişez frumos, dar eram prea panicată. Deşi i-am promis lui Petru că nu îl voi mai stresa cu muzica lor, m-a luat un drag şi mai mare de ei. Aş vrea să pot să fiu Ramona măcar o perioadă şi să merg prin țară, la concerte. Ramona e absolut minunată şi sunt aşa fericită că am cunoscut-o. Am coborât în Rai.