Schimbări apar mereu, în fiecare secundă ne schimbăm. La mine procesul e mai lent. Au trecut ani de zile până m-am împrietenit cu rochiile, spre exemplu. Le uram, uram să le port, să le văd. Acum am ajuns să-mi cumpăr, să-mi comand de pe site-uri, să merg la SH-uri în căutarea lor sau să răscolesc dulapul cu haine vechi ale bunicii sau ale mamei, cu inima cât un purice, poate-poate găsesc ceva ce-mi place şi pot să port. Mai nou, caut pantofi. Nimic care să depăşească vreo 5 cm, nimic cu platformă sau ostentativ. M-am schimbat pentru că s-a ivit o schimbare în viaţa mea, acum vreo doi ani. Şi-m doresc doar să fiu puţin normală pentru oamenii din jur. Visez la o slujbă (a nu se citi job), normală. Nu mai cred în slujba visurilor mele. Vreau doar să supravieţuiesc şi să am mereu un zâmbet pe buze. Am ajuns să-mi pese de cum se simt cei din preajma mea, să nu-i mai deranjez prea tare şi să-i mulţumesc pe toţi.
Mereu am fost respinsă de oamenii la care ţineam, minţită, abandonată după o perioadă. Acum vreau să se schimbe şi asta. Îi voi lega pe toţi de mine. Nu vor mai pleca fără să-mi spună. Îi voi face să mă iubească şi să nu mai plece vreodată. Doar dacă eu voi vrea asta. Muhahahaaaaa!!! O să-i hipnotizez pe toţi cu drăgălăşenia mea (sarcasm), astfel încât nu-şi vor da seama că sunt prizonieri. Şi voi fi fericită în sfârşit. Voi avea prieteni, un loc de muncă banal, dar super, rochii şi pantofi. This seem to be a perfect plan.

Ce fericit eşti... 
îmi doresc să scriu, îmi doresc să fiu fericită. da. în mintea mea mereu e o bătălie. nu în mine, ci în minte. sunt mii de secvenţe, care mă fac să urăsc totul. şi să iubesc totul în acelaşi timp. sunt atâtea filme gratis pentru un singur spectator. imaginţie n-am, şi mai nou, nici un orizont prea larg. aşa mi se spune. nu am experienţă. am filme. europene. aş putea spune că sunt şi suprarealiste, într-un fel, pentru că sunt o droaie de cadre şi secvenţe care, deşi curg unele după altele, nu au niciun fel de legătură. mi-aş acorda singură un premiu. o lună în singurătate, pe cea mai pustie insulă. pe cât de bine am ajuns să cunosc fericirea, am întâlnit-o demult, pe atât de bine am cunoscut şi mai demult, tristeţea acută. 21 mai - fericire, 31 decembrie - agonie, imagini contrare puternice. dar nu e data când am întâlnit aste sentimente pentru prima oară.
mă cert cu mine necontenit şi tot necontenit caut pe cineva care să-mi vorbească. "câte-n lună şi în stele", am sperat cândva. am sperat şi am ajuns la linişte deplină. asta o fi însemnând expresia. oricum, toţi mă pot manipula, toţi pot să-mi inducă idei greşite despre mine. sau reale. nici nu ştiu. am nevoie de un titirez să-mi spună care e realitatea. am nevoie de cineva.

chasing pavements.

Cum e să-ţi urmezi visele? Am învăţat şi ştiam să fac asta cândva. Acum cred că nu mai am niciun vis. Altfel nu-mi explic cum nu mai fac nimic. Stau... şi stau... Nu mă motivează nimic, mă îndepărtez de oameni la care ţineam cândva, m-am îndepărtat de mult de lucruri care-mi plăceau. Nu mai simt nimic. Şi-l văd pe băiatu' ăsta care avea un vis destul de stupid sau, cel puţin, aşa îmi părea mie pe vremea aia. Acum vreo 2 ani. Era un coleg de facultate, care cocheta, pe cât putea el atunci, cu rapu'. Visa să îşi facă un nume. Acum văd că scoate piese cu Guess Who şi asta îmi dă mie speranţe. Trebuie să cred suficient de mult în ceva şi să şi muncesc cât pot pentru acel ceva. Cred că aşa funcţionează tot. Mai întâi trebuie să-mi dau seama ce naiba vreau de la viaţa asta.

Ştie cineva sentimentul ăla când mergi la un vernisaj al unei tanti care se consideră un geniu al generaţiei ei când vine vorba de pictură, iar tot ceea ce pictează sunt sticluţe de ojă şi ciorapi atârnând şi în clipa aia îţi spui Man, cred că eu pictez chestii mai interesante? Sau, mergi la o lansare de carte, descoperi că e vorba de poezie, scrisă de o doamnă la 60 de ani, blocată cumva în adolescenţă, scriitoricesc vorbind, iar atunci îţi spui: dacă tanti asta poate să scrie în halul ăsta, pot şi eu, doar că mult mai bine? Sau atunci când descoperi că o fată care pare ea superdeşteaptă, superfată, ceaiuri rafinate, cărţi interesante pe care le citeşte, şi nici măcar în româneşte, însă atunci când citeşti blogul fetei respective realizezi că scrie cam... prost, din toate punctele de vedere, inclusiv gramatical, ortografic şi toate alea... Ei bine, fix atunci nu te trăzneşte ideea: Bă io chiar pot să scriu mai bine şi mai fain decât ea?

Eh, ce să mai încolo şi-ncoace? Mi-am dat seama că pot fi o scriitoare, o poetă şi mai ales, pictoriţă. Da, aş putea picta nişte floricele minunate, avangardiste. La capitolul poezii... pfff, aş fi varianta feminină a lui Nichita Stănescu sau chiar Bacovia. Doar că în stilul meu. Desigur, acum chiar fac ceva în sensul ăsta şi e cât se poate de serios. M-am pus pe scris. Vreau să fac un volum de povestiri. Pentru că am ceva idei, cunosc ceva oameni, şi cine ştie, poate dau ocazia unei alte îngâmfate să creadă că poate mai bine decât mine să scrie :) 

go away.

atenţie, urmează o postare puerilă şi plictisitoare. as i am.

îmi creez mereu tot felul de universuri, asta pentru că eu cred cu tărie în cele paralele, dar nu înseamnă că sunt schizofrenică. aşadar, fiecare lucru pe care-l deţin deschide un univers, şi uneori îmi place să aleg câţiva oameni cu care mi-ar plăcea să împart acel univers dezvoltat în jurul unei chestii, să zicem, o carte sau un film, dar de cele mai multe ori totul se învârte în jurul unor trupe. Nu trupe din alea faimoase şi bune ca Vama (jk), genul de trupe pe care nu-mi permit financiar să le plac, ci din astea mai... meh. Eu nu sunt prea generoasă. Devin extrem de geloasă dacă unui om îi place ce-mi place şi mie. Dar, cumva am târât oameni în lumile mele şi ei continuă să aducă alţii pe care nici măcar nu-i plac. Şi aş vrea să-i trimit pe toţi la ei acasă şi să mă lase cu muzica mea. Şi să-şi ia şi prietenii neinvitaţi. Iar dacă neinvitaţii nu sunt pe placul meu, îmi simt universul întinat. Ajung să-mi urăsc propriile plăceri.

copacul frunza vestejita
nu moare toamna
sta breaz acolo
impamantat.
Frunza nu pica moarta
o tine trunchiul inca tanar
neridat pe scoarta