chasing pavements.

Cum e să-ţi urmezi visele? Am învăţat şi ştiam să fac asta cândva. Acum cred că nu mai am niciun vis. Altfel nu-mi explic cum nu mai fac nimic. Stau... şi stau... Nu mă motivează nimic, mă îndepărtez de oameni la care ţineam cândva, m-am îndepărtat de mult de lucruri care-mi plăceau. Nu mai simt nimic. Şi-l văd pe băiatu' ăsta care avea un vis destul de stupid sau, cel puţin, aşa îmi părea mie pe vremea aia. Acum vreo 2 ani. Era un coleg de facultate, care cocheta, pe cât putea el atunci, cu rapu'. Visa să îşi facă un nume. Acum văd că scoate piese cu Guess Who şi asta îmi dă mie speranţe. Trebuie să cred suficient de mult în ceva şi să şi muncesc cât pot pentru acel ceva. Cred că aşa funcţionează tot. Mai întâi trebuie să-mi dau seama ce naiba vreau de la viaţa asta.

Ştie cineva sentimentul ăla când mergi la un vernisaj al unei tanti care se consideră un geniu al generaţiei ei când vine vorba de pictură, iar tot ceea ce pictează sunt sticluţe de ojă şi ciorapi atârnând şi în clipa aia îţi spui Man, cred că eu pictez chestii mai interesante? Sau, mergi la o lansare de carte, descoperi că e vorba de poezie, scrisă de o doamnă la 60 de ani, blocată cumva în adolescenţă, scriitoricesc vorbind, iar atunci îţi spui: dacă tanti asta poate să scrie în halul ăsta, pot şi eu, doar că mult mai bine? Sau atunci când descoperi că o fată care pare ea superdeşteaptă, superfată, ceaiuri rafinate, cărţi interesante pe care le citeşte, şi nici măcar în româneşte, însă atunci când citeşti blogul fetei respective realizezi că scrie cam... prost, din toate punctele de vedere, inclusiv gramatical, ortografic şi toate alea... Ei bine, fix atunci nu te trăzneşte ideea: Bă io chiar pot să scriu mai bine şi mai fain decât ea?

Eh, ce să mai încolo şi-ncoace? Mi-am dat seama că pot fi o scriitoare, o poetă şi mai ales, pictoriţă. Da, aş putea picta nişte floricele minunate, avangardiste. La capitolul poezii... pfff, aş fi varianta feminină a lui Nichita Stănescu sau chiar Bacovia. Doar că în stilul meu. Desigur, acum chiar fac ceva în sensul ăsta şi e cât se poate de serios. M-am pus pe scris. Vreau să fac un volum de povestiri. Pentru că am ceva idei, cunosc ceva oameni, şi cine ştie, poate dau ocazia unei alte îngâmfate să creadă că poate mai bine decât mine să scrie :) 

go away.

atenţie, urmează o postare puerilă şi plictisitoare. as i am.

îmi creez mereu tot felul de universuri, asta pentru că eu cred cu tărie în cele paralele, dar nu înseamnă că sunt schizofrenică. aşadar, fiecare lucru pe care-l deţin deschide un univers, şi uneori îmi place să aleg câţiva oameni cu care mi-ar plăcea să împart acel univers dezvoltat în jurul unei chestii, să zicem, o carte sau un film, dar de cele mai multe ori totul se învârte în jurul unor trupe. Nu trupe din alea faimoase şi bune ca Vama (jk), genul de trupe pe care nu-mi permit financiar să le plac, ci din astea mai... meh. Eu nu sunt prea generoasă. Devin extrem de geloasă dacă unui om îi place ce-mi place şi mie. Dar, cumva am târât oameni în lumile mele şi ei continuă să aducă alţii pe care nici măcar nu-i plac. Şi aş vrea să-i trimit pe toţi la ei acasă şi să mă lase cu muzica mea. Şi să-şi ia şi prietenii neinvitaţi. Iar dacă neinvitaţii nu sunt pe placul meu, îmi simt universul întinat. Ajung să-mi urăsc propriile plăceri.

copacul frunza vestejita
nu moare toamna
sta breaz acolo
impamantat.
Frunza nu pica moarta
o tine trunchiul inca tanar
neridat pe scoarta

Începe cu un simplu nod în gât. O oarecare senzaţie ciudată în ceafă, iar vederea îşi pierde lumina pentru câteva clipe. În întuneric îţi dai seama că se învârte ceva, că tu te învârţi, iar inima o ia razna. Pulsează şi mai mult sânge, cu mai multă putere în toate cele patru camere ale ei, ai senzaţia că toate se umplu în acelaşi timp şi nu mai poţi să respiri. Deşi sângele este pompat continuu, nu ajunge la picioare sau la mâini. Degetele devin reci. Pe urmă, tremură. Cel din faţa ta continuă să te acuze, ai greşit mult şi rău de tot. Nu pricepe ce vrei să spui, pentru că vocea ta s-a înecat. Tu nu ştii de ce nu înţelege. Te simţi ca un claustrofob, pereţii se apropie de tine şi te strâng tare, devii conştient de fiecare mişcare a muşchilor din corpul tău. Încerci să respiri mai repede, încerci să absorbi tot aerul din jur, dar îţi simţi sternul spart şi motorul tău tras afară cu forţa. E ca o operaţie, dar fără instrumentele necesare. O operaţie pe cord deschis la care tu, pacientul, asişti. Tu eşti acolo, pe masa aia, tu vezi şi simţi tot ce se petrece, însă doctorul nu ştie că eşti captiv acolo. Însă, dacă ştie, e doar sadic, îi place să te vadă aşa, îţi şi zâmbeşte în timp ce trece o ustensilă ruginită prin chestia aia care se zbate rău de tot. Nu mai ai cum să dai înapoi, ştiai că se va ajunge la asta. Îl laşi să facă totul. Doar că a plecat. Eşti încă pe masă. Nu e nimeni căruia să-i poţi spune că eşti acolo, treaz, toate simţurile s-au acutizat. Toată lumea e plecată. Ce o să faci?

Am văzut recent un film. Bunicel, chiar bun, aş putea spune. Era vorba despre un nene care s-a izolat şi nu mai ieşea din casă, după ce a publicat un singur roman. Un tip pasionat de literatură îl descoperă, din pură curiozitate, şi nu ştie cu exactitate cine e acest om. El îl învaţă cum să scrie. Şi mai întâi de toate, atunci când se aşază la masă de scris trebuie doar să scrie. Şi să scrie, indiferent de ce creionează acolo. Să îşi intre în ritm. Nu trebuie să se gândească la ce va urma să creeze. Dacă ştiam numele filmului, pe care evident că l-am uitat, îl scriam şi nu mă mai lungeam cu explicaţii de genul ăsta. Nu trebuie să-mi ies din ritm. Trebuie să tastez întruna, cică. Aşadar, acum probabil că vreau să scriu despre mine, desigur, pentru că eu cu asta mă ocup. Om mai egoist ca mine nu am mai întâlnit. În fiecare clipă mă gândesc la propria-mi persoană, chiar şi atunci când e vorba despre altcineva. Mereu. Poate asta m-a făcut să cad în depresia în care sunt. Mă consider un om respingător cu un caracter urât. Ceea ce e adevărat, eu sunt convinsă de asta. Şi sunt câţiva oameni care tot încearcă să mă convingă contrariul. Eu nu-i cred, pentru că nu am timp, şi marşez pe aceleaşi idei. Eniuei. Am decis că cel mai bine ar fi să reîncep să mă gândesc la cei din jurul meu, doar la ei. Cu cât îmi rezerv mai puţine gânduri doar pentru mine, voi putea fi fericită pe deplin. Perhaps. Da, am scris în engleză, pentru că pot. M-am oprit o secundă din scris, ceea ce mi-a cam distrus cadenţa degetelor. Asta e, revenirea îmi va fi grea. Nu ştiu câtă dreptate avea nenea din film, pentru că a scos un singur roman. Mbine, a renunţat la a mai publica, pentru că muriseră ai lui din cauza cărţii. Kind of. Spoiler allert. 

Aşaaaa, dacă renunţ la egoism voi fi fericită total. Nu? Poate mă apuc de făcut chestii bune pentru oamenii din jurul meu. O să ajut mult la orice. Cred. Dar eu sunt prea leneşă, în general. 

Tot aştept un mesaj, dar nu îmi mai scrie nimeni, toţi au adormit la ora asta. 

Acum vreo două săptămâni am pornit într-o excursie genială. Am fost şi eu pe Cheile Nerei. Cadou de ziua mea. De la bilovdul meu. A fost ceva foarte fain! Deşi am fost o pacoste tot traseul. Am plâns de vreo patru ori până am ajuns unde trebuia. Păi aveam şi de ce, traseul nostru consta în urcarea unor dealuri foarte împădurite şi un drum cam lunguţ, de vreo 9 ore. De mers pe jos. Şi asta a doua zi doar. În prima zi cred că am mers doar 5 ore. Fix de 14 august am făcut acel minunat traseu de 9 ore. Da, mi-am cam rupt picioarele, la modul că le simţeam foarte prezente, dar nu le mai puteam mişca. Nu ne-am întors pe acelaşi traseu, ci am mers într-un alt sat, pentru că deja era noapte prin pădure. Dar acum mă simt aşa de mândră de mine, am reuşit să fac asta. Şi mi-am dat seama cam cât de mult poate să mă accepte bilovdu'. Dacă eram el, mă abandonam în pădure. Era un cadou pe care nu l-am primit prea bine. După ceva ore de mers pe jos, vreo 6, am ajuns la destinaţie, destinaţie care trebuia să mă bucure atât de mult, pentru că natura chiar e fabuloasă, iar peisajele de acolo... minunate, însă eu am început să urlu şi să fac ca toate nebunele. Desigur am început din nou să plâng. Fără să mă gândesc că nu avea nevoie de o reacţie ca a mea... Da, cred că ţine la mine. După cum spuneam, eu m-aş fi lăsat acolo, dar el, el a găsit o soluţie şi am mers până într-un sat din apropiere şi de acolo am luat o ocazie. Şi în satu' ăla am plâns, că nu voia să ne ducă nimeni înapoi. Nu eram cu cortul, eram cazaţi la o pensiune. Acum vreau să mă întorc, dar cu un cort. Îl car eu. Şi o să mă bucur de tot. Nu o să mai plâng, că acum ştiu la ce să mă aştept. Da, nu mai pot să mă opresc din scris... Îi fain sunetu'. 

Mi-am descoperit limitele şi m-am descoperit pe mine. Că tot voiam să ştiu cu adevărat cine sunt. Poate nu pot spune că ştiu cu exactitate ce şi cum sunt, dar măcar am ajuns să văd o bună parte din mine. Aşa am realizat că trebuie să fac schimbări majore, să-mi şlefuiesc comportamentul şi să-i apreciez mai mult pe oamenii din jurul meu. Mai ales că merită. Acum că ştiu cum sunt, cât pot duce, vreau să revin la starea mea iniţială, adică să mă preocupe stările celor din jurul meu, nu doar ale mele. Sper să pot face asta şi, totodată sper, să nu fi făcut ceva greşeli gramaticale sau ortografice. This is it.