Am văzut recent un film. Bunicel, chiar bun, aş putea spune. Era vorba despre un nene care s-a izolat şi nu mai ieşea din casă, după ce a publicat un singur roman. Un tip pasionat de literatură îl descoperă, din pură curiozitate, şi nu ştie cu exactitate cine e acest om. El îl învaţă cum să scrie. Şi mai întâi de toate, atunci când se aşază la masă de scris trebuie doar să scrie. Şi să scrie, indiferent de ce creionează acolo. Să îşi intre în ritm. Nu trebuie să se gândească la ce va urma să creeze. Dacă ştiam numele filmului, pe care evident că l-am uitat, îl scriam şi nu mă mai lungeam cu explicaţii de genul ăsta. Nu trebuie să-mi ies din ritm. Trebuie să tastez întruna, cică. Aşadar, acum probabil că vreau să scriu despre mine, desigur, pentru că eu cu asta mă ocup. Om mai egoist ca mine nu am mai întâlnit. În fiecare clipă mă gândesc la propria-mi persoană, chiar şi atunci când e vorba despre altcineva. Mereu. Poate asta m-a făcut să cad în depresia în care sunt. Mă consider un om respingător cu un caracter urât. Ceea ce e adevărat, eu sunt convinsă de asta. Şi sunt câţiva oameni care tot încearcă să mă convingă contrariul. Eu nu-i cred, pentru că nu am timp, şi marşez pe aceleaşi idei. Eniuei. Am decis că cel mai bine ar fi să reîncep să mă gândesc la cei din jurul meu, doar la ei. Cu cât îmi rezerv mai puţine gânduri doar pentru mine, voi putea fi fericită pe deplin. Perhaps. Da, am scris în engleză, pentru că pot. M-am oprit o secundă din scris, ceea ce mi-a cam distrus cadenţa degetelor. Asta e, revenirea îmi va fi grea. Nu ştiu câtă dreptate avea nenea din film, pentru că a scos un singur roman. Mbine, a renunţat la a mai publica, pentru că muriseră ai lui din cauza cărţii. Kind of. Spoiler allert. 

Aşaaaa, dacă renunţ la egoism voi fi fericită total. Nu? Poate mă apuc de făcut chestii bune pentru oamenii din jurul meu. O să ajut mult la orice. Cred. Dar eu sunt prea leneşă, în general. 

Tot aştept un mesaj, dar nu îmi mai scrie nimeni, toţi au adormit la ora asta. 

Acum vreo două săptămâni am pornit într-o excursie genială. Am fost şi eu pe Cheile Nerei. Cadou de ziua mea. De la bilovdul meu. A fost ceva foarte fain! Deşi am fost o pacoste tot traseul. Am plâns de vreo patru ori până am ajuns unde trebuia. Păi aveam şi de ce, traseul nostru consta în urcarea unor dealuri foarte împădurite şi un drum cam lunguţ, de vreo 9 ore. De mers pe jos. Şi asta a doua zi doar. În prima zi cred că am mers doar 5 ore. Fix de 14 august am făcut acel minunat traseu de 9 ore. Da, mi-am cam rupt picioarele, la modul că le simţeam foarte prezente, dar nu le mai puteam mişca. Nu ne-am întors pe acelaşi traseu, ci am mers într-un alt sat, pentru că deja era noapte prin pădure. Dar acum mă simt aşa de mândră de mine, am reuşit să fac asta. Şi mi-am dat seama cam cât de mult poate să mă accepte bilovdu'. Dacă eram el, mă abandonam în pădure. Era un cadou pe care nu l-am primit prea bine. După ceva ore de mers pe jos, vreo 6, am ajuns la destinaţie, destinaţie care trebuia să mă bucure atât de mult, pentru că natura chiar e fabuloasă, iar peisajele de acolo... minunate, însă eu am început să urlu şi să fac ca toate nebunele. Desigur am început din nou să plâng. Fără să mă gândesc că nu avea nevoie de o reacţie ca a mea... Da, cred că ţine la mine. După cum spuneam, eu m-aş fi lăsat acolo, dar el, el a găsit o soluţie şi am mers până într-un sat din apropiere şi de acolo am luat o ocazie. Şi în satu' ăla am plâns, că nu voia să ne ducă nimeni înapoi. Nu eram cu cortul, eram cazaţi la o pensiune. Acum vreau să mă întorc, dar cu un cort. Îl car eu. Şi o să mă bucur de tot. Nu o să mai plâng, că acum ştiu la ce să mă aştept. Da, nu mai pot să mă opresc din scris... Îi fain sunetu'. 

Mi-am descoperit limitele şi m-am descoperit pe mine. Că tot voiam să ştiu cu adevărat cine sunt. Poate nu pot spune că ştiu cu exactitate ce şi cum sunt, dar măcar am ajuns să văd o bună parte din mine. Aşa am realizat că trebuie să fac schimbări majore, să-mi şlefuiesc comportamentul şi să-i apreciez mai mult pe oamenii din jurul meu. Mai ales că merită. Acum că ştiu cum sunt, cât pot duce, vreau să revin la starea mea iniţială, adică să mă preocupe stările celor din jurul meu, nu doar ale mele. Sper să pot face asta şi, totodată sper, să nu fi făcut ceva greşeli gramaticale sau ortografice. This is it.  

Radio Campus Timişoara reviiineeee!!!

Cum ar putea cineva să nu ghicească despre ce e această postare? adică, titlul e destul de sugestiv. Însă, mai sunt oameni care nu au auzit până în acest moment de Radio Campus 100 fm, aşa că voi încerca să explic cât pot eu de "pe scurt".

Acest radio, care va emite cât mai curând, a fost creat în ideea de a oferi studenţilor de la jurnalism un loc unde să se poată juca în voie şi să şi înveţe în acelaşi timp. Nu e acel gen de radio cu care e obişnuită toată lumea. Pe acest post oamenii vor putea asculta muzică, pe bune. Nu lălăieli şi hit-uri de doi bănuţi jumate. Dimpotrivă, vrei calitate, dai pe 100 FM.

Genul pe care-l abordează sună destul de pompos şi derutant: underground fussion cross-over. Dar e ok, bă! O să vă placă postul pentru că e altceva, e o gură de aer şi o doză de nebunie frumoasă. Emisiuni interactive, cu teme sociale, culturale şi exclusiv pentru studenţi, ştiri şi tot felul. Moderatori tineri şi puţin plecaţi de acasă, ei vor oferi nişte ore bune şi faine de tot ceea ce îşi doreşte orice ascultător! :D

Dacă vreţi să fiţi la curent cu tot ce se întâmplă acolo, să aflaţi când va fi lansat şi să fiţi în contact cu cei din redacţie, daţi un like pe pagina aceasta.

am o cană primită/dată de pomană la înmormântări/pomeni. am umplut-o cu lămâi stoarse şi felii de lămâi. am o cană de morţi plină cu limonadă. o cană de morţi cu limonadă plus gheaţă. am o cană de morţi şi o floare de bumbac în păr. bumbac colorat. primul strat, floarea mare e albastră, iar cea mică e o buburuză cu buline albe. e ţinută în viaţă de un năsturel refolosit. aparţinea unei cămăşi. cantitatea de limonadă ingurgitată până în momentul de faţă, de luni până azi, cred că depăşeşte 10 litri. eu nu mai pot păţi nimic de Paşti. îmi voi detoxifica organismul. mai trebuie şi sistemul meu digestiv să ia o pauză de la atâta muncă. mai ales că 4 zile l-am ţinut doar pe tărie şi mult alcool. trebuie să-mi purific organissmul. aşa că această cană de morţi mă va ajuta foarte tare. cana plină cu limonadă, cu semne clare de condens, aburindă, preligându-se picuri până pe butucul pe post de masă din grădina mea umbroasă... iar eu, uitând de licenţă, voi sta cu o carte, întinsă, cu picioarele în iarbă şi cu floarea de bumbac în păr. aşa îmi voi petrece sfintele sărbători.

Acest blog a fost mereu jurnalul meu personal, jurnalul ăla pe care orice frate mai mic, sau mai mare - după caz - îl găseşte ascuns sub pernă şi-l răsfoieşte c-un zâmbet arcuit într-un colţ al gurii. Cu care o şantajează pe sora lui, prin care o face să se simtă stânjenită şi de care îi aminteşte în fiecare clipă a existenţei ei. Sau asta voia să fie. Norocul meu e că am un frate super. Despre asta este vorba acum.

Dragă frate mai mic, ştiu că asta e o metodă prin care-mi dovedesc laşitatea. Aleg să-ţi scriu, pentru că nu pot să-ţi spun în faţă toate lucrurile care urmează a fi spuse. Sunt o laşă! Vreau să ştii că, deşi nu am avut un comportament care să dovedească asta, ţin foarte mult la tine. Mă bucur să ştiu că am un frate ca tine, unul căruia îi pasă de sora lui mai mare, care întreabă mereu când are de gând să mai vină şi acasă şi care mă aşteaptă întotdeauna la gară. Uneori, mă enervai, că îţi puneai căştile alea în urechi, când mergeam pe stradă, sau pur şi simplu, când mergeam, şi păşeam, aşa, în linişte. Dar, îţi mulţumesc pentru asta, chiar îmi place liniştea aia pe care mi-o oferi. Simt că am devenit mai apropiaţi cu toate că ne-am îndepărtat. Ne despart 200 de km, până la urmă. Eu am încredere în tine, am mare încredere, şi o să te susţin în tot ce faci, pentru că meriţi. Eşti una din puţinele persoane care contează enorm pentru mine şi pentru starea mea mentală. Tu, plus restul familiei. Şi desigur, încă cineva :) Să ştii că mă simt atât de bine când vin acasă şi sunt încojurată de voi. E cel mai frumos sentiment. Iar de fiecare dată când îmi expiră timpul de şedere şi trebuie să mă întorc, e ca şi cum trebuie să rup o parte din mine şi să mă întorc aici, unde sunt privată de toată grija voastră. Îmi place să te aud cântând la chitară şi trebuie să-ţi mărturisesc ceva: uneori te înregistrez pe telefon şi te ascult pe tren. Şi când mi se face dor de casă. Atât am şi eu pe lume, o familie, pe care tot încerc să o fac să fie mândră de mine. Dar, în schimb, nu reuşesc decât să fiu o povară. Mi-ar plăcea să fac ceva semnificativ, ceva prin care să vă arăt că nu mă ţineţi în spate degeaba. Îmi doresc să reuşesc ceva în viaţa asta, ceva de care să beneficieze şi să ajute întreaga familie.

Ştiu că toate fetele îşi doresc o soră şi un alt fel de familie, dar eu am exact ceea ce mi-aş fi putut dori vreodată. Vă mulţumesc din suflet că aveţi grijă de mine şi că mă faceţi să simt că, indiferent de lucrurile pe care le fac, voi mă acceptaţi fix aşa cum sunt, mai mult cu rele decât cu bune. Sunteţi totul pentru mine!

Mă tot întrebam cum e să trăieşti mai multe stări, în acelaşi timp. Am experimentat asta. E minunat, am simţit, printre altele, că retrăiesc nişte poveşti de acum un an, în timp ce El îmi inducea o imagine. Am şi simţit că e reală, tangibilă. Totul se întâmpla în trecut, dar totuşi în prezent. Şi mi-a făcut plăcere să experimentez asta. Dar şi multe altele.

de vreo două săptămâni am cumpărat ziarul. aveam nevoie de el pentru o temă. la un seminar. dar eu l-am luat că avea ceva ce mă atrage. cum altfel? abia acum, după mai bine de două săptămâni, am rezolvat. e foarte greu sudoku din evenimentul zilei. e un ziar cu greutate numai prin prisma joculeţelor menite să-ţi umple acel mult timp liber, chiar şi cele trei cadrane din suplimentul ziarului sunt ecstrem de grele.
 mă tot uitam la mâinile mele. şi în timp ce făceam sudoku, şi în timp ce stăteam pe balcon... am realizat că nu-mi plac. prin comparaţie, degetele oricărui om de pe planetă sunt mai frumoase decât crenvurştii mei mişcători.  chiar şi un băiat are mâini mai frumoase. deşi, cunosc o persoană care are degetele strâmbe şi roase.
poate asta m-a şi ajutat să mă concentrez pe rezolvarea minunatului joc.
cred că la ce am făcut în utima vreme, aş putea foarte bine să-mi dau licenţa din spălatul vaselor. Nu ştiu dacă ar intra la studiu de caz... da, cu siguranţă acolo.
mă simt goală, there are no more feelings inside me. vreau acasă