Am văzut recent un film. Bunicel, chiar bun, aş putea spune. Era vorba despre un nene care s-a izolat şi nu mai ieşea din casă, după ce a publicat un singur roman. Un tip pasionat de literatură îl descoperă, din pură curiozitate, şi nu ştie cu exactitate cine e acest om. El îl învaţă cum să scrie. Şi mai întâi de toate, atunci când se aşază la masă de scris trebuie doar să scrie. Şi să scrie, indiferent de ce creionează acolo. Să îşi intre în ritm. Nu trebuie să se gândească la ce va urma să creeze. Dacă ştiam numele filmului, pe care evident că l-am uitat, îl scriam şi nu mă mai lungeam cu explicaţii de genul ăsta. Nu trebuie să-mi ies din ritm. Trebuie să tastez întruna, cică. Aşadar, acum probabil că vreau să scriu despre mine, desigur, pentru că eu cu asta mă ocup. Om mai egoist ca mine nu am mai întâlnit. În fiecare clipă mă gândesc la propria-mi persoană, chiar şi atunci când e vorba despre altcineva. Mereu. Poate asta m-a făcut să cad în depresia în care sunt. Mă consider un om respingător cu un caracter urât. Ceea ce e adevărat, eu sunt convinsă de asta. Şi sunt câţiva oameni care tot încearcă să mă convingă contrariul. Eu nu-i cred, pentru că nu am timp, şi marşez pe aceleaşi idei. Eniuei. Am decis că cel mai bine ar fi să reîncep să mă gândesc la cei din jurul meu, doar la ei. Cu cât îmi rezerv mai puţine gânduri doar pentru mine, voi putea fi fericită pe deplin. Perhaps. Da, am scris în engleză, pentru că pot. M-am oprit o secundă din scris, ceea ce mi-a cam distrus cadenţa degetelor. Asta e, revenirea îmi va fi grea. Nu ştiu câtă dreptate avea nenea din film, pentru că a scos un singur roman. Mbine, a renunţat la a mai publica, pentru că muriseră ai lui din cauza cărţii. Kind of. Spoiler allert. 

Aşaaaa, dacă renunţ la egoism voi fi fericită total. Nu? Poate mă apuc de făcut chestii bune pentru oamenii din jurul meu. O să ajut mult la orice. Cred. Dar eu sunt prea leneşă, în general. 

Tot aştept un mesaj, dar nu îmi mai scrie nimeni, toţi au adormit la ora asta. 

Acum vreo două săptămâni am pornit într-o excursie genială. Am fost şi eu pe Cheile Nerei. Cadou de ziua mea. De la bilovdul meu. A fost ceva foarte fain! Deşi am fost o pacoste tot traseul. Am plâns de vreo patru ori până am ajuns unde trebuia. Păi aveam şi de ce, traseul nostru consta în urcarea unor dealuri foarte împădurite şi un drum cam lunguţ, de vreo 9 ore. De mers pe jos. Şi asta a doua zi doar. În prima zi cred că am mers doar 5 ore. Fix de 14 august am făcut acel minunat traseu de 9 ore. Da, mi-am cam rupt picioarele, la modul că le simţeam foarte prezente, dar nu le mai puteam mişca. Nu ne-am întors pe acelaşi traseu, ci am mers într-un alt sat, pentru că deja era noapte prin pădure. Dar acum mă simt aşa de mândră de mine, am reuşit să fac asta. Şi mi-am dat seama cam cât de mult poate să mă accepte bilovdu'. Dacă eram el, mă abandonam în pădure. Era un cadou pe care nu l-am primit prea bine. După ceva ore de mers pe jos, vreo 6, am ajuns la destinaţie, destinaţie care trebuia să mă bucure atât de mult, pentru că natura chiar e fabuloasă, iar peisajele de acolo... minunate, însă eu am început să urlu şi să fac ca toate nebunele. Desigur am început din nou să plâng. Fără să mă gândesc că nu avea nevoie de o reacţie ca a mea... Da, cred că ţine la mine. După cum spuneam, eu m-aş fi lăsat acolo, dar el, el a găsit o soluţie şi am mers până într-un sat din apropiere şi de acolo am luat o ocazie. Şi în satu' ăla am plâns, că nu voia să ne ducă nimeni înapoi. Nu eram cu cortul, eram cazaţi la o pensiune. Acum vreau să mă întorc, dar cu un cort. Îl car eu. Şi o să mă bucur de tot. Nu o să mai plâng, că acum ştiu la ce să mă aştept. Da, nu mai pot să mă opresc din scris... Îi fain sunetu'. 

Mi-am descoperit limitele şi m-am descoperit pe mine. Că tot voiam să ştiu cu adevărat cine sunt. Poate nu pot spune că ştiu cu exactitate ce şi cum sunt, dar măcar am ajuns să văd o bună parte din mine. Aşa am realizat că trebuie să fac schimbări majore, să-mi şlefuiesc comportamentul şi să-i apreciez mai mult pe oamenii din jurul meu. Mai ales că merită. Acum că ştiu cum sunt, cât pot duce, vreau să revin la starea mea iniţială, adică să mă preocupe stările celor din jurul meu, nu doar ale mele. Sper să pot face asta şi, totodată sper, să nu fi făcut ceva greşeli gramaticale sau ortografice. This is it.