luni, 26 septembrie 2011

dawn.

Ticăie întruna. Nu se mai opreşte din ticăit, iar ochii mei nu vor să se dea bătuţi şi să se odihnească. Încă mai duc o luptă acerbă cu somnul. Dar, cea mai crâncenă luptă e cea cu mine însămi... Tânjesc după anumite lucruri, iar când ele ajung să fie ale mele, le resping. Am mai povestit despre asta. Tic, tic, tic. Legătura tată-fiică se spune că e una puternică, uneori mai puternică decât cea mamă-fiică. La mine nu e loc de asemenea legături, motivul fiind prezenţele efemere care deţin, pentru o perioadă limitată, locul peste care stă scris cu litere de mână: prieten. Tic-tac, tic-tac. Nu sunt cea mai minunată fiică din lume şi nu am o relaţie strălucită cu familia. Nu-mi place să le arăt ce simt, nici lor, şi nici măcar prietenilor. Nu le pot spune "La mulţi ani!". Tot timpul clachez. Dar, îmi place să stau cu ei. Asta până când tata se decide să facă ceva ce mă forţează pe mine să nu-mi mai placă să fiu acolo. Mă port aiurea. Vreau şi nu mai vreau să plec. Azi era ultima zi cu tata. Ultima zi în care-l mai vedeam până să plec. Nu am vorbit absolut deloc cu el. Şi nu mai am când s-o fac. Într-o oră pleacă la muncă. Mi-aş fi dorit să fiu fata perfectă pentru ai mei, prietena perfectă pentru prietenii mei. Dar nu sunt. Îmi pare aşa rău că nu pot fi cum vor ei. Şi că nu am vorbit cu tata. Sunt ca el. Asta mă enervează la mine.  Şi la el. Ştiu cum se simte. Nu am realizat decât acum că nu-l voi mai vedea. Şi eu nu vin des acasă. Poate am s-o fac... Îmi vor lipsi frati-miu şi vară-mea. Şi tata. Şi... ah, acasă nu mai am prieteni. Nu se opreşte din ticăit. Nu am cu cine vorbi la ora asta matinală, singurul prieten adevărat stă pe invizibil. Şi mă evită. Am nevoie urgentă de un psiholog. Nu am fost nici măcar la cimitir. Şi nici la bunici prea mult. Şi nici pe lac. Doar am stat în casă. Şi nici cu Black nu m-am jucat prea mult. Şi nici nu am citit. Şi nici nu am cântat. Tic-tac, tic-tac. Sunt dezamăgită de mine, momentan, domnule psiholog. Dar voi face cumva să nu mai fiu. Voi încerca să mă amăgesc că sunt bună în ceea ce fac. Şi sper să duc lucru' ăsta până la sfârşit. Am încercat să învăţ germană, nu am putut. M-am oprit la jumătatea lecţiilor. Şi acum, vrea doar să plâng. Şi nu pot. E prea linişte, va părea că plâng în hohote. Anul trecut l-am făcut pe tata să plângă. A fost ciudat, el nu plânge şi nu are sentimente. Dar a plâns când ne-am despărţit. Şi era singuru' cu care-mi plăcea să vorbesc la telefon. Nu-mi punea întrebări stupide, pur şi simplu îmi povestea despre el. Şi nu mai apuc să stau cu el, acum. Regret. Am 20, tre' să-mi revin... Am 20 şi încă-s legată de ai mei. I-aş lua cu mine. I-aş îngrămădi pe toţi în bagaje şi i-aş căra după mine, acolo. Sunt patetică. Îmi va fi atât de bine când voi fi acolo, încât voi uita de gândurile astea... Sunt o ipocrită. Sper să reuşesc. Guten nacht, meine schatz oder guten morgen. tic-tac, tic-tac, tic-tac.

2 comentarii:

  1. Ah, Bobo... eşti o fiică minunată! Se cunoaşte asta numai citind ceea ce-ai scris.

    Uneori nu trebuie să le zicem nimic părinţilor, ei ştiu totul şi fără să audă cuvinte aiurea din gura noastră. Doar ei ne-au suportat atâţia ani!

    Mie mama nu mi-a spus niciodată, nici "la mulţi ani", nici vreun cuvânt de dulce. Eu am încercat să-i zic ei când eram mai mică... îi făceam "cadouri" din origami şi le ascundeam prin cameră de frică să nu le găsească înainte de ziua ei, dar ea le găsea, se strâmba, zicea un "ce dracu-i ăsta?!" şi le arunca la gunoi. Aşa că nu i-am mai făcut cadoruri niciodată. Totuşi, ştiu că ţine la mine chiar dacă nu o arată.

    Don't worry... dă-i un mail tatălui tău. Spune-i că-ţi pare rău că n-aţi avut timp să vorbiţi. El o să-ţi spună că ştia asta deja. Părinţii chiar ştiu totul...

    RăspundețiȘtergere
  2. îţi mulţumesc, Anca, dar... nu sunt. Bine ar fi să fi ştiut tata asta... adică, sunt exact ca el, iar eu ştiu, atunci, ar trebui să ştie şi el, corect?

    RăspundețiȘtergere